Luni, pe 31 ianuarie, am aflat că puiul de om și omul mare au COVID, deci am intrat în izolare. Mâine, adică 500 de ani mai târziu, este ziua în care eu și ea putem ieși din casă, în sfârșit. (La ea perioada de izolare a fost de 10 zile.)
Cum a fost viața în izolare? Cu de toate. A fost cu lupte doi contra unu, adică părinții contra copilului care nu voia să își ia tratamentul și ajunsese să se ascundă în șifonier. Sigur că după ce simțea gustul plângea că mai vrea, pentru că unele chestii îi plăceau. Pe altele a început să le considere foarte bune chiar când nu mai era cazul să le ia.
A fost cu teamă, cu inima strânsă pentru puiul de om, având în vedere și experiența din spital foarte proaspătă încă în cap și în suflet.
A fost cu multă imaginație. A copilului. A făcut dintr-un carton o casă, un tobogan, o barcă, vâslă fiind mopul ei, și chiar și o plajă. Pe pat aveam marea, cu apă rece, în care băga puțin degetele de la picioare apoi se refugia pe barcă sau pe plajă. Asta printre multe altele.
A fost cu multe cărți citite puiului de om. Îi citeam și înainte, îi plăcea, dar acum în fiecare zi citim trei, patru, chiar cinci cărți. În prezent preferă cărțile cu Lama Lama, pe care le tot reluăm, a învățat și replicile, dar acceptă și cărți noi.
A fost cu atacuri de panică. Ale mele. La fix o săptămână de la începutul izolării. Era dimineață, nici ora șase nu era, când m-am trezit din cauza lui. A fost groaznic primul. Am crezut că nu o să-mi mai revin vreodată, dar a trecut.
A fost cu puțin rău fizic. Al meu și al soțului. Din fericire nu am făcut o formă gravă niciunul dintre noi trei, dar noi doi, oamenii mari, am avut și câteva momente în care nu ne-am simțit prea grozav.
A fost cu crize de nervi. Ale puiului de om, care de trei săptămâni și jumătate mai mult în interior stă (ba a avut febră, ba la spital, după externare am ieșit puțin pe afară fiindcă era frig și nici nu puteam să o încalț cu altceva în afară de papucii de casă pentru că o durea piciorul din cauza venei sparte unde a avut branula). Toleranța ei la frustrare a devenit egală cu zero. La cea mai mică nemulțumire avea reacții pe care cred că le-a auzit tot blocul și mă întreb ce o fi fost în mintea vecinilor care au auzit-o țipând așa cum nu îmi amintesc să fi țipat vreodată. Oare ce și-or fi imaginat că se întâmplă pe la noi prin casă? Cerea afară, în mall, în parc, iar astăzi de dimineață s-a trezit mult mai devreme decât în mod obișnuit și mi-a spus că s-a dat în leagăn și în tobogan și că a plâns. Cred că a visat că era în parc. Nu a mai putut adormi.
A fost cu niște lecții. Nu plăcute, dar am învățat câte ceva.
A fost cu reacții neașteptate, deranjante din partea unor oameni. Sau cu nepăsare. Dar și cu interes pentru noi din partea altora. Le-am înțeles pe toate, bune sau mai puțin bune, și am luat și de aici câteva lecții.
A fost și cu recunoștință. Suntem bine, sănătoși, a trecut și asta, nu a fost nimic grav.
A fost și cu jocuri, cu râs colorat de copil minunat, cu piciorușe mici, care chiar dacă nu puteau alerga pe afară, făceau ture prin casă.
A fost cu mâncăruri reale gătite de mine și cu mâncăruri imaginare, gătite de puiul de om. Au fost delicioase toate, desigur.
A fost cu multe îmbrățișări, cu pupici, cu alint, că multe te iubesc-uri.
A fost cu multe de ce-uri, că e perioada lor. Și cu e e asta? Tot așa, suntem și în perioada lui ce e asta?
A fost cu momente în care am avut senzația că mi s-a prăjit creierul. Spre exemplu, eram într-o zi la baie și m-am trezit stând cu odorizantul de veceu în mână, fiindcă uitasem cum naiba se pune.
A fost cu o casă întoarsă pe dos și cu susul în jos de un copil plin de energie, cu multe idei noi, multă imaginație, care a găsit mai multe moduri decât noi prin care își putea umple timpul cu câte o activitate.
Cam așa a fost viața noastră în izolare. Poate nu ar fi fost atât de grea uneori dacă venea după niște zile obișnuite. Dar la noi a venit după niște zile de coșmar, și când abia reușiserăm să ne liniștim puțin, ne-a cam lovit în moalele capului vestea că omul mic și mare au COVID.
Dar gata, a trecut. Suntem bine și de mâine putem ieși din nou și noi două. Cred că rupem ușa la prima oră a dimineții.
Sper că sunteți bine și voi. Aveți grijă de voi!
Sursa foto: Unsplash (Josh Applegate)
