O dimineață de vară, cu raze de soare care se strecoară în dormitor prin spațiul mic dintre cele două draperii. Cântecul greierilor fusese deja înlocuit de forfota orașului. Ne-am trezit și noi două, iar puiul de om mi-a dat repede de înțeles că s-a trezit cu fața la cearceaf.
Am ieșit în parcul de lângă noi și nu după mult timp a început tantrumul. Unul cum de ceva vreme nu am mai văzut la puiul de om și credeam că gata, a apus vremea lor. Deja expertă la acest capitol, căci am avut parte de tantrumuri cum nu credeam că ar putea exista, îmi iau copila în brațe, îi vorbesc, o pup, îi explic. Sunt calmă. Știu că o să treacă în câteva minute. Știu că are o zi mai puțin bună. Cu toții ne mai trezim șifonați dimineața, iar copiii nu fac excepție, fiindcă și ei sunt oameni.
Și, cum stăteam noi două îmbrățișate pe bancă, înconjurate de plânsul zgomotos al copilului, aud printre pauzele de plâns, de câteva secunde, sau peste plânsul copilului vocea nemulțumită a doamnei de la etajul doi, din blocul blocului de lângă parc. Ieșise ca să ia o gură de aer răcoros și poluat și ca să măture și să arunce mizeria direct afară, pe plantele din jurul blocului. Purta un tricou prea scurt și niște chiloți minusculi, de existența cărora m-am bucurat totuși, fiindcă inițial, când au auzit-o comentând în timpul tantrumului copilului și mi-am ridicat privirea sprea ea, m-am temut preț de o clipă că aș putea vedea prea multe.
Copilul plângea, iar doamna comenta. N-am înețeles ce, nici nu mă interesează, dar din tonul vocii și din dorința de a se face auzită peste plânsul puiului de om am înțeles că o deranja faptul că un copil îndrăznește să plângă la locul de joacă. La nici două minute distanță, domnul care vine des în acel parc pentru a sta pe bancă și pentru a fuma țigară după țigară și care nici nu se obosește să arunce mizeria în coșul de gunoi aflat la trei pași de el, începe să comenteze la rându-i. La fel, habar n-am ce a zis, dar era vizibil iritat de plânsul copilului. Sigur că asta nu l-a împiedicat să mai stea acolo și să mai fumeze înainte de a se ridica într-un final ca să plece spre casă.
Inițial am vurt să le explic că e copil și e firesc să plângă, așa cum e normal să plângem și noi. Are tot dreptul din lume să se trezească cu fața la cearceaf și are tot dreptul din lume să plângă, să lase să iasă emoțiile alea copleșitoare din pieptul său. Am mai făcut d-astea, dar de data asta mi-am păstrat energia pentru puiul de om. Știam că aș vorbi degeaba, i-am simțit foarte ostili și riscam să mă enervez. Le răspund întotdeauna oamenilor care comentează dacă aude puiul de om ce spun, dacă ei îi zic că plânge pentru că e un copil rău sau cine știe ce etichetă îi mai pun. Atunci intervin imediat fiindcă vreau ca puiul de om să știe că nu e un copil rău deoarece trece prin niște emoții puternice și fiindcă nu știe ce să facă cu ele, începe să plângă.
Câteva minute mai târziu puiul de om râdea și se juca, trecuse tantrumul, așa cum știam că se va întâmpla.
Doamne, cât ne răscolește plânsul unui copil! Câte butoane trebuie să apese, câte lucruri nerezolvate din trecut trebuie să reactiveze, câte răni trebuie să deschidă! Iar noi poate nici nu știm lucrurile astea, ci pur și simplu ne trezim vorbind, comentând, etichetând, ridicând vocea într-o situație în care ar trebui să fim empatici, fiindcă nimeni nu plânge așa fiindcă nu are altceva mai bun de făcut.
Am observat că plânsul copilului stârnește imediat un val de reacții. Oriunde și oricând. „Ești urâtă când plângi”, „Nu mai plânge, copiii nu au de ce să plângă”, „Vaaaai, ce copil rău ești!”, „Plânge de la atâta răutate”, „Nu mai plânge că te faci urâtă”, „Nu e frumos să plângi”, „Hahahahaaaaa, plângăcioasa”, „Dacă mai plângi îți dau eu motiv să plângi”, „Hai, termină, că nu s-a întâmplat nimic”, „Râd copiii de tine dacă mai plângi”, „Râde lumea de tine dacă plângi”, „Dacă mai plângi plec și te las aici” sunt numai câteva dintre reacțiile oamenilor mari când aud un om mic plângând. Și uite așa, din păcate, ducem mai departe idei greșite și îi învățăm pe copii că nu e în regulă să faci un lcuru atât de firesc și de benefic pentru sufletul tău când te simți copleșit: să plângi.
Sper să înțelegem cât mai mulți dintre noi că avem nevoie de vindecare, că avem voie să plângem și că și copiii sunt oameni, deci au același drept ca și noi de a plânge atunci când simt nevoia să facă asta. Eu, una, îmi simt sufletul mai ușor după ce, din când în când, plâng. Voi nu?
Sursa foto: Pexels