Era dimineață. Nu trecuse prea mult timp de când se trezise puiul de om, și a început cu întrebările. Eu, ușor nevorbită, iubitoare de cuvinte, i-a răspuns copilului. Și nu așa, scurt și la obiect, ci cu detalii, așa cum m-am priceput eu, alegându-mi cuvintele astfel încât să fiu sigură că înțelege ce îi spun.
Ea nu zicea nimic. Mă privea și, la un moment dat, o aud: Doamne, cât vorbești!
Adevărul este că observasem și eu debitul verbal pe care dimineața, cu ochii cârpiți de somn, nu prea îl am. Dar eu eram trează de ore bune, lucrasem mult până s-a trezit puiul de om, și efectiv puteam să simt că nu mă pot opri. Cu cât vorbeam, cu atât aș mai fi vorbit.
M-am oprit, am râs cu poftă, deci am început ziua bine.
Chestia e că și ea vorbește mult. Ohoooo… Mai ales seara, înainte de somn. Iar dacă mai iau în calcul și toate de ce-urile din timpul zilei, cred că vorbește mai mult decât mine. Poate chiar lucrul ăsta i s-a părut surprinzător, că am început să vorbesc mai mult decât ea, care chiar și în somn povestește chestii, de parcă oricât ar vorbi într-o zi, tot îi mai rămâne ceva de spus.
Foto: Pexels
