De cand suntem parinti, eu si domnul tati am observat ca avem perioade in care suntem atat de obositi incat neuronii nostri nu numai ca nu mai functioneaza la capacitate maxima, dar lucreaza in ture. Si in momentele in care simtim ca functioneaza mai mult si mai bine decat de obicei, profitam, bineinteles.
Zilele trecute, in schimb, am observat ca amandoi aveam, impreuna, un neuron care nu functiona oricum la capacitate maxima. Deh, oboseala…
Asa se face ca la un moment dat domnul tati a luat lampa de veghe, a analizat-o si mi-a spus ca trebuie sa ii cumparam un bec. Urma sa mergem la cumparaturi. Mai incearca el sa o aprinda, tot apasa pe buton si nimic. M-am uitat la el cam ciudat si jumatatea mea de neuron m-a facut sa ma intreb daca el stie ca lampa aia trebuie bagata in priza ca sa se aprinda. Dar mi-am zis ca deh, poate stie el ca becul are vreo problema. N-am dat importanta faptului ca el, cu lampa in mana, acea lampa care se aprinde numai cand e in priza, incerca sa o aprinda fara sa tina cont de acest aspect pe care altii il considera important. Si, la un moment dat, vine la mine razand si-mi spune ca lampa nu are nimic, doar ca trebuia bagata in priza. S-au aprins toate becurile, inclusiv cele de deasupra capului nostru. Stiti voi, ca in desene, cand iti vine o idee.
Buuuun. Trece asta si urmeaza in aceeasi seara, la cateva minte distanta, alta dovada a faptului ca impreuna avem un neuron functional. Si ala vai de capul lui. Se uita el cu lanterna telefonului in gurita puiului de om, ca sa vada daca i-au mai iesit maselute, pentru ca am vazut niste semne care ne-au dat de inteles ca ar fi gata si ultimele masele sa apara. Si cum se uita el pe acolo, in cautare de maselute de pui de om, vede pe cerul gurii copilului o pata galbena. Ma uit si eu, o vad. Panica mare. Copilul nu a mai vrut sa stea sa ne uitam, asa ca am lasat-o in pace si bineinteles ca am facut ceea ce ar fi facut oricine in aceeasi situatie prima data: am cautat pe Google sa vedem ce ar putea fi. Deja ma luasera transpiratiile, eu fiind oricum o mama (foarte) panicata. Am incercat sa ne uitam din nou acolo, sa facem poze si sa-i trimitem doctoritei sa vedem ce trebuie facut in continuare. Deschide copilul gura, incantata ca intra lumina aia in gurita ei, amuzata. Si ne uitam noi dupa punctul ala galben care… disparuse. Atunci s-a aprins iar becul. Era acolo mancare, probabil o mica bucata de la fulgii de porumb pe care tocmai ii papase.
Dar povestea nu se termina aici. Aceeasi seara, un pic mai tarziu, la cumparaturi. Cascam noi ochii pe la plusuri cand imi atrage atentia unul. Ii zic domnului tati: “Ia uite, cred ca este o albina de plus”. Apoi plec de acolo, ca sa cautam acuarele pentru copil. In spatele meu se aude domnul tati, amuzat tare.
El: Hahahahahahaha
Eu: Ce e?
El: Aia nu era albina. Avea un cioc… Hahaha. Incercam sa-mi imaginez o albina cu cioc.
Si radea omu’.
Da, era un papagal de fapt. Ce i s-o fi parut amuzant la faza asta, nu stiu. Eu vazusem numai picioarele plusului, ca altfel jumatatea mea de neuron cred ca si-ar fi dat seama ca e vorba de un papagal. El, dragul de el, radea ca un copil. Jumatatea lui de neuron atat putea atunci.
Si cam asta s-a intamplat intr-o singura seara. De atunci am mai dormit, neuronii parca incep sa se mai trezeasca. E mai bine acum.
Sursa foto: Pixabay