Pântecul tău plin i-a fost casă,
brațele tale îl fac să se simtă mereu acasă,
vocea ta îi e liniște,
privirea ta îi e oglindă și iubire.
Mâinile tale îi spală pielea
cu miros de viață nouă,
de lapte, de săpun pentru copii,
de povești și cântece de leagăn,
de suflet curat.
A moștenit de la tine alunița de pe obraz
și zâmbești văzând că preferă înghețata de vanilie, ca tine,
iubiți cuvintele din care îi croșetezi povești și explicații
când te întreabă de ce,
și vă place mult sunetul ploii.
Simți că e inima ce-ți bate-n piept,
știi că iubirea pentru copilul tău îți curge prin vene,
e puterea și slăbiciunea ta,
dar, mamă, copilul nu îți aparține.
E bucată din tine,
dar lui își aparține.
Aparține drumului pe care-l va parcurge
de mână cu tine și fără tine,
aparține visurilor care-l cheamă,
poveștilor pe care și le va scrie
cu zâmbete și uneori cu lacrimi,
aparține întâmplărilor care îl vor înălța
sau îl vor frânge când și când,
aparține propriilor reușite și propriilor greșeli,
răsăriturilor și apusurilor ce-l vor surprinde
aflând mereu lucruri noi despre sine.
Așa că, mamă, lasă-l să fie,
învață-l cum poți și cum știi tu mai bine,
stai lângă el până-și ia zborul,
și-apoi așteaptă-l să se întoarcă
atunci când îl va cuprinde dorul.
Zâmbește zâmbetele lui,
șterge-i lacrimile când îi vor arde obrajii,
o să greșească, tu iartă-l,
o să îl doară, tu mângâie-l,
o să reușească, tu bucură-te,
o să iubească, tu fii mândră
că l-ai învățat ce e iubirea
încă de când era cât o migdală
și simțeai pe limbă sarea lacrimilor
rostogolite pe obraji,
când i-ai auzit pentru prima dată inima
bătând lângă a ta.
E copilul tău, mamă,
e croit din bucăți din tine,
ți-e lipit de suflet,
e desprins din tine,
din tot ce ai mai bun de oferit,
dar nu uita, mamă,
că nu îți aparține.
Sursa foto: Unsplash (🇸🇮 Janko Ferlič)
