Pielea mi-e ca o carte,
cu poveste, cu poezie.
Uite, aici, in genunchi
sunt urmele copilariei,
foste julituri ce-au trecut
fara sa sufle nimeni pe ele.
Iar aici, pe antebrat,
e tatuata liberatea mea,
dupa ce am rupt lanturile
si am vazut ca se poate si altfel.
E despre descoperire,
ca se te de descoperi,
sa te gasesti si regasesti,
sa nu te mai lasi sa te pierzi,
sa devii fluture
cand credeai toata viata ca esti doar o omida,
e ceva ce am notat pe piele,
sa nu mai uit de mine vreodata.
Dar poezia cea mai frumoasa
mi-e scrisa pe abdomen.
Are forma de zambet
si e cam stearsa.
Nu se mai vede bine,
dar e acolo.
Acum cicatrice,
candva a fost poarta
deschisa copilului meu
spre lumea asta.
Si cand s-a deschis,
Doamne, cata lumina a iesit de acolo,
cata iubire,
cata liniste,
cat bine in suflet
cata magie!
E cea mai frumoasa poezie,
e cicatricea care zambeste,
e despre ziua in care am devenit mama.
Sursa foto: Pexels (Laura Garcia)
