A fost o vreme în care credeam că frica este o dovadă că sunt un om slab. Și observ că sunt destui cei care încă mai cred asta. Dar nu mi se pare că este o dovadă a slăbiciunii. Frica este normală. Face parte din noi și cred că ar trebui să o vedem, să o acceptăm, să o înțelegem și să descoperim ce putem face cu ea.
Îi citim puiului de om o carte despre frică și îi place mult povestea aceea. Vrem să înțeleagă că frica e firească, toți avem o frică sau alta. Și vorbim despre teama de întuneric, de păianjeni și de alte frici ale ei. Îi spunem că și mamei și tatei le e frică de câte ceva. Sigur că nu enumerăm toate fricile noastre de oameni mari. Pe unele nici nu am ști cum să le explicăm prea mult, prea bine.
Acum, spre exemplu, mie mi-e frică. Și e o frică ce nu se compară cu cea de întuneric, de înălțime, de șerpi, de hamsteri și altele asemenea pe care le-am avut sau încă le mai am. Nu! Alea-s pistol cu apă în comparație cu frica pe care o simt de ieri, aceeași care mi-a apăsat pieptul și la început de pandemie, și când am fost cu puiul de om la spital, și când am avut cu toții COVID. E frica mamei pentru copilul ei, pentru familia ei, pentru ea. E teama pentru ziua de mâine, care parcă niciodată nu a fost mai plină de incertitudini cum a fost în ultimii doi ani. E frica aia pentru binele puiului de om, frica aia din care, paradoxal, se naște un curaj cum nu ai crezut că îl vei simți vreodată: curajul de a deveni scut pentru copilul tău, de a te pune împotriva întregii lumi de va fi nevoie, pentru a-ți apăra copilul. E frica pentru binele tău, pentru că ți-e frică să îți lași copilul într-o lume în care nimeni, niciodată, nu o să-l iubească așa cum îl iubești tu, nimeni, niciodată, nu o să îl îmbrățișeze cum îl îmbrățișezi tu. E frica pentru binele întregii lumi, fiindcă în pace și liniște viața este, evident, mai ușoară.
Da, mi-e frică. Nu vorbesc cu oricine despre asta fiindcă nu oricine m-ar înțelege. Am văzut încă din timpul pandemiei. Două amice, soțul și câteva rude sunt cei în prezența cărora îmi pun pe masă fricile. Atât. Și e bine să ai cu cine vorbi, te mai eliberează discuțiile astea, poate te fac să vezi lucrurile și altfel, te ajută să știi că în frica asta nu ești singur.
Da, e normală frica. Nu e o dovadă de lașitate. Iar din ea se poate naște și un curaj cum nu ți-ai fi imaginat. Ți-e frică să îi spui băiatului pe care îl placi că îl placi, sau fetei pe care o placi că o placi, ți-e frică să începi o nouă relație după ce ultima ți-a făcut sufletul bucăți, ți-e frică să fii părinte. Și e firesc să-ți fie. Că nu știi ce va fi, cum va fi. Dar fricile alea nu te țin pe loc, nu mereu, nu când simți că odată cu ele, paradoxal, simți și curaj.
Sursa foto: Unsplash (Jairo Alzate)
