Are cam sapte ani. E ciobanesc german. A fost cumparata cu vreo doua sute de lei, din portbagajul unei masini, de fratele meu.
Era mica si rotunda cand a adus-o acasa. Ne-am bucurat cu totii de ea si ea de noi. Dadea din coada mica, scurta, cu atata bucurie, incat reusea sa alunge norii ce stateau deasupra ta. De vreo sapte ani e langa noi si noi langa ea. E libera sa alerge prin curte, mai ales dupa pisicile cu care se joaca. E libera sa isi ascunda oasele si painea in pamantul din care an de an creste vita de vie.
Ruby e un prieten bun si calm. E buna cu noi si cu ceilalti. Nu musca necunoscutii, desi ei se tem de ea cand o vad atat de mare. Dar, pe cat e de mare, pe atat e de buna.
Ii place sa alerge prin gradina si printre pasarile care fug din calea ei, nestiind cat de inofensiva este. Se agita cu aripile lor pline de fulgi si dau un spectacol care pe Ruby o lasa indiferenta. Ea doar alearga si se joaca, libera.
E devotata, asa cum oamenii, unii dintre ei, uita sa fie sau nu stiu cum sa fie.
E ca un copil. Se joaca cu mingiuta ei de tenis sau chiar cu cea de fotbal. O aduce langa noi, o impinge cu nasul ca sa ne dea de inteles ca are chef de joaca, iar noi trebuie sa o aruncam, ea sa fuga dupa ea, sa o aduca si sa o luam de la capat. Ea nu se plictiseste repede de jocul asta. Noi… cam da.
Mai face si pozne. De mica le-a facut. Rodea papucii mamei pe care apoi, fratele meu, ca sa ascunda pozna, ii capsa si ii colora cu o carioca. Mai fura papucii, bastonul bunicii. Uneori fura ouale din cuib, dar nu le mananca, dupa insistentele noastre le lasa jos, intacte. “Se invata sa manance oua”, spun cei ai casei, dar nu se supara pe ea, fiindca Ruby stie ca nu are voie si nu o face.
Ruby intelege, are rabdare cu noi, asa cum noi nu avem unii cu altii.
Ruby este primul animal care a bucurat-o pe Maria de cand era o mana de om care nu stia nici sa mearga in picioare. Inspira incredere, are rabdare cu ea si asa, puiul meu de om a ajuns sa se joace cu un animal care are de trei ori greutatea ei. Nu ii e frica, ba chiar rade in hohote.
Mi-aduc aminte ca Ruby a prins candva, de fund, adica numai de pantaloni, un vecin care tare s-a speriat desi noi ne umflam de ras pe sub mustati. Se juca ea, s-a speriat el. De atunci nu a mai facut asa ceva.
Acum Ruby se joaca altfel. Parca mai matur, mai cu grija, mai intelept. Deja are jocurile ei cu Maria, care a observat cat ii place bastonul bunicii, asa ca atunci cand il vede odihnindu-se langa usa, il ia, il trage dupa ea si i-l ofera cainelui. Ii da si jucariile ei, ii ia mingea pe care abia o curpinde cu bratele si fuge, privind inapoi, sa vada daca se tine cainele dupa ea. Si rade, rade in hohote, de-ti este mai mare dragul sa le privesti.
Ruby mananca painea oferita de Maria care incearca sa muste din painea pentru caine. Se supara pentru ca nu are voie sa faca asta si nu o intereseaza explicatiile noastre. Dar ii trece repede supararea, gaseste imediat un nou joc pentru ea si Ruby.
Ruby e a noastra si noi a ei si ne-o dorim langa noi cat mai multi ani de acum inainte. E puternica, a trecut peste o operatie, peste o boala despre care am crezut ca ne-o va lua. Dar ne-a lasat-o. Ruby mai are multe de facut pe aici.
Sursa foto: Arhiva personala
