La sfârșitul zilei, când se trage cortina,
când cerul se-mbracă în stele și-n frunte poartă luna,
când în case se aprinde lumina și la ferestre se stinge ziua,
mă uit în jur și simt singurătatea.
N-am mamă, n-am tată, n-am casă,
nu găsesc brațe-ntinse să mă curpindă, ca să mă simt acasă,
e doar liniștea care țipă-n surdină
și dacă aud cuvinte, ele sunt spini care se-nfing în inimă.
La sfârșitul zilei sunt doar eu cu mine,
cu dor mușcându-mi din suflet, din carne,
e dorul ăla de a fi un copil iubit,
e dorul de a nu fi pedepsită de mamă și tată doar pentru că exist.
La sfârșitul zilei, când pun capul pe pernă,
nu e nimeni să-mi spună noapte bună,
să-mi dea părul de pe frunte cu mâna,
să-mi arate cum mă privește luna.
Sunt singură, nu mai am oameni mari lângă mine,
și, dacă mă gândesc mai bine,
nu i-am avut niciodată
întotdeauna m-am simțit fără mamă, fără tată.
Dar tu, copila mea bună,
tu ai o mamă, ai un tată,
ne ai pe noi o viață-ntreagă,
să te iubim cu ființa toată.
Eu, copil al nimănui îți ofer ție,
minune cu ochi blânzi, născută din mine,
tot ce-am mai bun, mai sincer, mai curat
în sufletul ăsta rupt și-apoi cu stângăcie cârpit.
Te am pe tine și mă ai pe mine,
și-n singurătatea asta vie,
cu dor de oameni mari, de cuvinte blânde de mamă,
acum durerea doare mai puțin când o așez pe pernă.
Ești o lume frumoasă, copilul meu,
ești lumina ce-aprinde bezna sufletului meu,
ești mai mult decât am visat vreodată,
ești bătaia de inimă ce mi-a-nvățat inima să bată.
Sursa foto: Unsplash (Scott Higdon)
