Au fost nopti in care am adormit plangand si zile in care am plans odata cu puiul de om fiindca ma simteam coplesita, nu stiam ce sa mai fac, ma simteam o mama incapabila.
Au fost momente in care am simtit ca am dat gres ca mama si nu numai.
Au fost zile in care simteam cum in mine incepe sa se cuibareasca depresia.
Mi-a fost frica, nu am stiut care e cea mai buna decizie, m-am simtit pierduta, nu m-am iubit suficient.
Au fost zile in care nu voiam decat sa raman in pat, sa ma acopar cu un cearceaf si sa dispara toata durerea aia din mine, golul, tristetea.
Au fost zile in care imi doream sa fiu vazuta, sa fiu intrebata “esti bine?”
Au fost zile in care as fi avut de nevoie de ajutor. Unul mic, dar care ar fi contat enorm. M-ar fi ajutat mult sa stiu ca sunt vazuta, auzita. M-ar fi ajutat sa fiu intrebata daca sunt bine, sa fiu ascultata, sa simt ca nu trebuie sa imi ascund durerea, neputinta, lacrimile.
Rareori am primit lucrurile astea de care am avut nevoie. Am fost, in schimb, inteleasa gresit, vazuta altfel decat sunt, criticata. Mi s-a spus ca ma c*c pe mine in momentele in care simteam ca imi fuge pamantul de sub picioare. Mi s-a cerut sa ma ridic, cand habar nu aveam cum pot sa fac asta, fiindca ma simteam prinsa in ghearele depresiei. Dar mi se spunea ca exagerez, eram comparata cu x si y.
Stiu cum este sa nu fii vazut, auzit, sa simti ca nu mai poti, asa ca te intreb: esti bine, mama? Ce te-ar ajuta acum? E ceva ce iti sta pe suflet si nu te lasa sa zambesti, sa te bucuri, sa traiesti asa cum iti doresti si cum meriti?
Iti spun ca va fi si mai bine. Nu stiu cand sau cum. Nu pot sa iti spun decat ca acolo, langa tine, e un pui de om care are nevoie de o mama fericita si bine cu ea. Iar daca din jur nu primesti ajutorul de care ai nevoie, atunci terapia ar putea fi ajutorul de care ai nevoie.
Sursa foto: Pexels (Engin Akyurt)
