Aici, în piept, unde-mi bate inima
ce mi-a crescut sub inima mamei,
aici mă doare uneori, deseori, dar mai rar decât înainte.
Mai puțin.
Mă dor palmele mamei, care nu au știut sau nu au putut
să mângâie,
mă dor cuvintele mamei, care n-au știtu sau nu au putut
să aline,
mă doare timpul care era pentru orice, dar pentru mine, nu prea.
Mă doare plânsul plâns în pernă,
în pumni,
în întuneric,
sigură,
deși l-aș fi plâns în brațe de mamă.
Mă doare că m-am simțit
nevăzută, neuzită, neiubită,
insignifiantă, diferită.
S-a făcut o rană acolo, în piept, unde dor toate,
și-am purtat-o ani mulți după mine,
poate m-ai văzut în tren, în metrou, pe stradă,
poate ai schimbat o vorbă cu mine,
dar n-aveai cum să-mi vezi buba aia care-mi bătea în piept,
copila tristă ascunsă în mine,
acum adult, acum femeie, acum mamă,
acum înțelegând mai bine,
mai multe,
acum îmbrățișând fetița care-am fost cândva,
spunându-i că toate astea n-au fost despre mine,
că n-a fost vina mea.
Acum am iertat și iert, și-aș uita dac-aș putea,
dar mă-ntreb, dacă uit, cine-aș mai fi?
Poate nu m-ar mai durea,
dar n-aș mai fi eu,
copilul, femeia, acum mama,
cea de azi.
Sursa foto: Unsplash (Jeremy McKnight)
