D'ale mamei

Eu și mama, o relație complicată

o relație complicată

Mi-e greu să scriu articolul ăsta. L-am început de multe ori și nu am avut puterea să îl termin. Nu îl scriu ca să mă plâng, ca să atrag atenția asupra mea. Îl scriu pentru că este despre o realitate. A mea și a multora, din păcate. Îl scriu în speranța că voi ajuta pe cineva. Și îl scriu pentru mine. E despre mine și mama.

Întotdeauna am avut o relație complicată cu mama. M-a lovit, m-a umilit, m-a jignit în moduri care m-au durut foarte tare și au lăsat urme. Și a făcut lucrurile astea chiar și când am devenit adult. Acestea au fost unele dintre motivele pentru care am decis să mă mut la București.

Nu a știut niciodată cum să se apropie de mine, și nici eu de ea. Dacă se întâmpla ca una dintre noi să facă un pas în față spre cealaltă, cea din urmă făcea un pas în spate, fiindcă habar nu avem cum să ne apropiem una de cealaltă, cum să ne îmbrățișăm, cum să ne spunem „Te iubesc!”, cum să vorbim despre ceea ce simțim. Rareori s-au întâmplat lucrurile astea și au părut și s-au simțit stângace, ciudate, iar pe mine mă doare că se întâmplă așa. Nu știu dacă și pe ea. Cred că da…

Multă vreme am fost furioasă, tristă. Pe ea, pe mine, pe viață în general. Multă vreme am crezut că ceva nu e în regulă cu mine. M-am simțit neiubită, nevăzută, insignifiantă, a nimănui, singură. Multă vreme am crezut că nu merit. Apoi, încetul cu încetul, cu ajutorul terapiei, al cărților pe care le-am citit, al articolelor citite, al lucrurilor ascultate pe internet, cu ajutorul experienței mele ca mamă am înțeles că lucrurile nu sunt așa cum credeam eu că sunt.

Acum, dacă aș putea, m-aș întoarce în trecut, la copilul care am fost. M-aș lua în brațe, mi-aș spune că nu e vina mea, mi-aș spune că nu sunt toate lucrurile alea urâte pe care le-am auzit de la mama. Mi-aș spune că sunt iubită, că mama mă iubește deși nu prea știe cum să o arate. Mi-aș spune că loviturile alea nu le merit, că nu sunt despre mine. M-aș ține mult în brațe, pentru că tare mult mi-au lipsit îmbrățișările în copilărie. Nu-mi aduc aminte să le fi primit.

Aș lua-o și pe mama în brațe, fiindcă și ea are mare nevoie. Știu că viața nu a fost blândă cu ea și nici oamenii, nu toți. Știu că și ea cară după ea dureri multe, pe unele le cunosc, pe altele nu. Știu că atât a putut și atât a știut să facă ea atunci când eram mică. Știu că asta nu înseamnă că a procedat bine, că astfel comportamentul ei poate fi scuzat, dar știu și că nu se poate schimba nimic acum. Ce a fost a fost. Am iertat și știu că-i voi mai ierta multe, fiindcă oricât aș încerca să îi explic, nu ajungem la un numitor comun din păcate.

Știu că deși relația noastră a fost și este așa cum este, că a făcut și a spus multe lucruri care m-au durut și mai dor și acum uneori, are și calități și am avut parte și de câteva momente frumoase în relația noastră de mamă și fiică.

Am scăpat de furia aia odată ce am înțeles toate lucrurile astea. Sigur că rănile alea rămân acolo, dor, dar acum simt că mi-e mai ușor să trăiesc cu ele și parcă uneori uit că ele există.

Îmi pare rău că nu am putit avea o relație frumoasă, că amândouă am pierdut experiența asta.

Sursa foto: Unsplash (Ben White)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *