Stiam ca nu va fi chiar usor sa gasim chirie avand in vedere ca sunt proprietari care nu accepta copii si animale de companie in casa lor, “fara copii si animale de companie” fiind cuvinte pe care le vedeam destul de des in anunturi. Da, fiecare are dreptul sa aleaga pe cine primeste in casa lui in chirie. Nu despre asta vreau sa scriu acum, ci despre reactiile agentilor imobiliari atunci cand auzeau de copil sau ne vedeau cu cea mica la vizionare.
Cand auzeau agentii imobiliari ca urmeaza sa se mute un copil in acea casa, parca vedeam cum li se aprinde un bec rosu in cap si se declanseaza o alarma: DANGER! DANGER! DANGER!
-Nu ati avut cu cine sa o lasati? ne intreaba un agent dupa o vizionare.
-Ah, ba da, dar ni s-a parut mai interesant sa luam copilul cu noi prin tot orasul, din taxi in taxi, sa faca crize si sa se tavaleasca pe trotuar pentru ca nu avea cum sa stea in parc mai mult de cinci minute fiindca aveam alte lucruri de facut. Placut si pentru copil, si pentru noi, bineinteles. Asta mi-a stat pe limba sa spun.
In schimb, am raspuns scurt si simplu: Nu!
Alt agent:
-E cuminte copilul? Tipa? Alearga? Scrie pe pereti?
-Ah, da, e cuminte. La doi ani si jumatate sta unde o pui, merge pe varfuri si vorbeste in soapta ca sa nu deranjeze vecinii. Si nu, nu mai scrie pe pereti. Cel putin, asa cred. La pereti noi, curati, nu stiu cum reactioneaza.
-Are doi ani, mai plange, mai alearga, ca orice copil…
-Nu aveti cum sa mai lasati copilul pe la bunici? intreaba agentul.
-Ah, ba da, numai eu si ta-su ne mutam aici. Copilul il lasam pe la bunici, pe la prieteni, pe la rude, pe la cine e dispus sa il tina, iar la noi, in apartament, poate veni in vizita o data, cel mult de doua ori pe an, ca sa nu deranjeze vecinii, sa nu mute vreo lingura de la locul ei.
-Nu!
-Doamna, din pacate proprietara a ales pe altcineva, nu pe dumneavoastra. Imi pare rau! ma anunta agentul care imediat, neintrebat, simte nevoia sa completeze anuntul cu: Dar nu din cauza fetitei. Nu a zis nimic de copil, pur si simplu a ales pe altcineva.
-Nu am intrebat de ce, nu ma gandeam ca din cauza ca ne mutam cu cea mica nu ne-a ales pe noi, dar acum ca tot insistati pe tema asta, cred ca d-aia nu ne-a ales.
-OK.
Alt agent:
-E doar un copil, nu?
-Da.
-Ca data trecuta in acea casa a stat o familie cu doi copii, si a mai aparut unul apoi, spune el si incepe sa rada, ca si cum faptul ca un cuplu decide ca e momentul sa mai faca un copil e un fel de banc ingrozitor de amuzant, iar daca ai un copil, e lucru sigur ca mai faci altul sau altii imediat.
-Nu cred ca e treaba nimanui cand sau daca mai facem noi un alt copil. Corpul meu, uterul meu, deciziile noastre sunt ale mele, ale noastre, si nu stiam ca trebuie sa dau cuiva explicatii in legatura cu un subiect atat de intim. Dar, daca tot am deschis subiectul, sa stea linistit proprietarul, ca dupa drepesia care vine in valuri si dupa atacurile de panica si anxietate, nu cred ca sunt pregatita emotional pentru a face din nou pasul asta, chiar daca mi-ar placea. Alte intrebari mai aveti? Poate de cate ori pe zi merg la baie, cand am avut ultima menstruatie sau alte chestii supermegaintime?
-Am inteles, spun, si inchid apelul.
Gasim, in sfarsit, un apartament care ne place si fix inainte de a semna contractul, il intreb pe proprietar:
-Stiti ca venim cu fetita de doi ani si jumatate, da? Ma asteptam sa stie de la agent, dar am intrebat oricum, avand in vedere cele intamplate inainte.
Omul se uita la mine de parca eram de pe alta planeta.
-Da, zice el, confuz.
I-am spus ca multi proprietari nu accepta copii si de aceea am intrebat, ca sa fiu sigura ca stie omul si ca nu vor fi probleme mai tarziu.
-N-am eu treaba, zice el. Puteti sa va luati si un animal de companie daca vreti. E casa voastra, faceti ce vreti!
Acum era randul meu sa ma uit la el de parca ar fi fost de pe alta planeta.
Sursa foto: Pexels (Jessica West)