Cu ani în urmă, gândul că la un moment dat voi fi femeie nu mi se părea deloc atrăgător. Nu aveam o imagine foarte clară asupra femeii în general, însă ceea ce observam în jurul meu mă făcea să îmi doresc să nu cresc, să nu devin femeie.
Vedeam că femeia este prima care se trezește și ultima care se pune la somn. Sângerează. Dă naștere și aflasem că doare foarte tare. Vedeam că ea trebuie să fie mereu la dispoziția bărbatului, să-i pună mâncarea în farfurie, în față. Observasem că ea trebuie să poată și când nu mai poate. Vedeam că renunță mereu la ea, că oferă bucăți din ea tuturor, până nu mai rămâne nimic pentru sine. Știam că e puternică pentru că nu are de ales. Auzisem că nu putea decide, cel puțin nu mereu, nici când era vorba de propriul ei corp. Aflasem că trebuie să fie supusă, i se spunea că locul ei e acasă, cu copiii ținându-se după fusta ei, dar vedeam că să stea acasă cu cei mici nu îi aducea prea multă fericire. Femeia trebuia să tacă, să ierte sau să se prefacă că iartă și uită. Ea era cea scacrificată de ceilalți sau de ea însăși. Iubirea bărbatului pentru ea se traducea, din păcate, prin cuvinte dure și, uneori, poate chiar și prin lovituri. Nu spunea nimic, nu pleca. Ca să nu râdă lumea sau pentru că nu avea cu cine să vorbească sau unde să plece. Femeia era considerată fragilă, inferioară. Își vopsea părul numai dacă primea acordul bărbatului. Își cumpăra lucruri pe ascuns sau numai cu acordul lui.
Cu imaginea asta în minte, observând și auzind femeile din jurul meu, îmi doream să fiu orice, oricum, dar numai femeie nu.
Apoi am mai crescut, m-am îndepărtat de imaginea aceea odată ce am început să văd și o altă latură a lumii, a femeii. Am devenit femeie, mamă, mamă de fată chiar. Și am înțeles că femeia nu trebuie să fie așa cum am cunoscut-o eu toată viața. Nu merită să fie așa și nu este numai așa.
Femeia merită să fie fericită. Are dreptul să aleagă, să spună nu, să își trăiască viața așa cum simte, să își taie sau să își vopsească părul dacă asta o face să se simtă bine cu ea însăși. Femeia e puternică și nu pentru că nu are de ales, ci pentru că așa e ea, puterea îi curge prin vene. La fel ca iubirea. E capabilă să ofere o iubire fără limite, fără să aștepte ceva în schimb. Femeia e însăși viața, pentru că dacă nu ar fi ea, dacă nu ar purta nouă luni în pântec viața aceea nouă, crudă, noi n-am mai fi acum aici. Femeia e frumoasă indiferent de culoarea pielii, mărimea hainelor, culoarea ochilor, stilul vestimentar, culoarea sau lungimea părului. E frumoasă prin tot ce face și ce este. Femeia își așteaptă soțul de la serviciu cu mâncarea caldă pe masă sau în cuptor, dar nu trebuie să se simtă mai puțin femeie când și el își pune șorțul de bucătărie și începe să învârtă în ciorbă și să amestece mămăliga. Are dreptul să nu mai poată. Are dreptul să plece de lângă oamenii care nu o apreciează și din locurile despre care simte că nu i se mai potrivesc atât de bine cum i se potrivește rochia aceea roșie pe care tocmai și-a cumpărat-o. Femeia e iubirea însăși. Din ea izvorăște și de la ea învățăm să iubim.
Îmi doresc ca toate femeile să știe lucrurile acestea. Să le înțeleagă. Să li se spună, dacă nu le știu, dacă nu a avut cine să le spună. Să fie ajutate, să le ajutăm așa cum știm și cum putem. Îmi doresc să nu uităm nici noi de toate lucrurile pe care le-am spus mai sus și, la rândul nostru, să ne învățăm fiicele că să fii femeie nu e o rușine, nu e o durere, nu înseamnă să fii condamnată la nefericire și multe altele. Să le învățăm să se bucure că sunt femei.
Sursa foto: Unsplash (Sam Manns)