Ieri. Dormea. Imediat ce a pus capul pe pat, a venit Mos Ene. Atat de obosita era. Privirile imi ajung pe talpile ei mici si zambesc. Erau usor murdare. Asa a adormit. Asa obosita era, incat nici nu am mai apucat sa ii spal talpile. Dar nu-i nimic, cearsaful se spala, dar fericirea copilului ramane. In inima lui si in a parintilor martori la o astfel; de fericire atat de pura si profunda cum este fericirea unui pui de om.
Nu a mai avut rabdare sa o incalt fiindca stia ca jocurile si bucuria sunt dincolo de usa deschisa in graba. Am mers dupa ea si abia apoi am incaltat-o, cand am prins un moment de pauza de-al copilului.
O privesc, cu parul in vant, cu palmierul din varful capului, facut din parul ce a crescut mult in ultima vreme si a capatat culoarea mierii. Are talpile goale si fuge prin curte parca abia atingand cimentul cald. Se grabeste, se bucura, traieste momentul fara sa se gandeasca la ieri sau la mai tarziu. Nu. Ea este prezenta aici si acum. Si ma bucur tare cand o vad asa.
Da, fericirea copilului are talpile murdare uneori. Asta mi-a venit in minte vazandu-i talpile mici, obosite, dar fericite. Si ma gandeam la zilele trecute, la cum alerga prin lacurile minuscule cand incepuse sa ploua usor. Fericire asa mare rar mi-e dat sa vad in lume si care sa nu fie fericirea unui copil. A intrat in casa cu greu, cu rochita uda si murdara, cu talpile mult mai innegrite decat ieri. Dar cu o bucurie care intotdeauna ii va bate in piept ca amintire a acelei zile in care mama a lasat-o sa se joace sub picaturile unei ploi balande de vara.
Sursa foto: Pexels (Kelly Lacy)
