Planul era să mergem la țară de Paște, dar de multe ori, în special în ultime vreme, ni s-a arătat că planurile pe termen lung nu ies așa cum ne-am dori. Așa se face că vineri am ajuns la țară cu mic, cu mare. Fiecare cu dorul lui.
Mie mi-era dor să simt primăvara în adierea vântului, în parfumul delicat al florilor prinse de copacii care par ninși, în cântecul suav al păsărilor din pădurea aflată la câțiva pași de grădina de la țară. Mi-era dor să simt cum timpul curge lin, să mă bucur de răsăritul și apusul care pictează cerul și se strecoară deloc discret prin perdele, curgând în râuri aurii în casă. Mi-era dor de viața simplă și de bucuriile ei mici și mari, pe care le regăsesc mereu la țară. Mi-era dor să scriu având pe fundal linște sau imnul pe care înaripatele din pădure, nevăzute, îl închină zi și noapte vieții.
Omului mare îi era dor de liniștea nopților, de soarele cald, de tihna de la țară. Îi era dor să stea în curte, să se bucure de primăvară și de statul pe bancă, de parcă n-ai nicio grijă pe lumea asta.
Puiului de om cred că i-a fost dor de tot. De joaca în nisip, de păsările din grădină, de momentele în care merge la cuibar ca să ia ouăle din el și să i le ducă bunicii, fericită. Îi era dor de oamenii de aici, de jocurile și glumele lor, de mâncarea care pare să aibă întotdeauna un gust mai bun la țară. Îi era dor de jucăriile lăsate aici, de serile în care se uită la desene cu mama mea, de ceea ce primește bun de la mamaie, din camera aia bună, ținută sub cheie.
Ne era dor și mă bucur că am ajuns aici. Ne place și la noi acasă, la București. Ne place în casa noastră unde lăsăm și creăm mereu amintiri noi, unde creștem împreună, ne iubim, ne supărăm și ne împăcăm. E un acasă drag sufletului nostru. Ne plac parcurile în care ieșim, copacii plini de flori, străzile pe care ne plimbăm. Dar din când în când avem nevoie să ne întoarcem la țară, la natură, la viața care aici are alte culori, alt miros, altă poveste, alt ritm, alt gust.
Sursa foto: Pexels
