O iubesc atât de mult încât mă întreb uneori cum încape atâta iubire în pieptul unui om.
O strâng ușor în brațe și aș vrea să rămână acolo mereu. Brațele mele să o protejeze ca o armură, inima mea să-i cânte cântece de leagăn, obrazul meu să stea lipit de al ei.
Adoarme și o privesc minute la rând. Uneori îi mângâi părul mătăsos, alteori îmi dau lacrimile, uneori zâmbesc, alteori mă minunez, iar uneori mă-ntreb lucruri.
O surprind jucându-se singură, concentrată, și-mi apare un zâmbet în colțul buzelor. Nu știe că o privesc, dar știe că sunt acolo.
Mă-ntreb deseori dacă sunt o mamă bună. Sunt zile în care mă cert pentru că putea fi altfel, mai bine, și zile în care descopăr în mine o putere interioară pe care nu știam că o am, un curaj de existența căruia nu știam și o maturitate care mă surprinde. Sunt zile în care știu că am dat tot ce am putut atunci, chiar dacă nu a fost mult.
Nu știu mereu cum să mă joc, ce jocuri să mai inventez. Și apoi vine taică-su cu idei noi și văd cum se distrează amândoi. ”Cum de nu mi-a venit și mie ideea asta?” mă întreb.
O privesc uneori în timp ce stă lângă mine și mă doare. Sufletul, carnea, tot. Mă doare că am ridicat vocea într-una din zilele trecute, că mă consumă grijile de adult, că nu știu cum va fi mâine, că poate nu îi ofer tot ce are nevoie, că poate nu am luat mereu decizii bune.
Mi se face dor de ea când doarme, așa că o îmbrățișez ușor ca să nu o trezesc, îi sărut tălpile, mă uit la poze și la filmări cu ea de parcă nu ne-am mai văzut de o tonă de timp.
Sunt zile în care nu sunt bine. Am poate o durere de cap, de suflet, de zâmbet, de mamă. Și ea știe. Așa mică cum e, mă cuprinde cu brațele, îmi pupă obrajii, se lipește de mine și nu spune nimic. Mi-e ciudă atunci că nu-i pot oferi bucăți mari din mine, dar mă bucur că înțelege și mi-e aproape.
O văd bucurându-se din lucruri mărunte: că aleargă desculță prin curte, că a reușit să facă un puzzle, că a hrănit un animal, că sare prin lacuri, că mușcă din felia de pepene, că primește o floare, că vede un fluture, că e îmbrățișată, că se dă în leagăn, că se joacă în nisip, că adie vântul și-i mângâie obrajii, că i se umflă rochia când se învârte și multe altele. Și când îi văd bucuria aia autenică, când colțurile buzelor îi sunt ridicate de cel mai inocent zâmbet, când râsul ei sună ca un cântec divin, mă emoționez și lăcrimez din nou. Te răscolește bucuria de copil, pentru că îți arată ce contează cu adevărat, cum să te bucuri, trezește copilul care ai fost cândva și-ți dă poftă de viață.
Își pune mânuța în palma mea și-mi potrivesc pașii după ai ei. Mergem una lângă alta, vorbim, și-mi spun: ”Doamne, câtă fericire!”.
Îmi anticipează reacția atunci când își pune ochelarii de soare sau când poartă o rochiță și zâmbește dinainte ca eu să spun UAU!
Seara stă cu spatele lipit de mine și o cuprind cu brațul, sau stă pe burtă și-mi cere să o mângâi pe spate ca să adoarmă. Se simte liniștită, iubită, la adăpost de orice, se simte acasă lângă mine. Și eu lângă ea.
Știe că o iubesc așa cum și eu știu că mă iubește.
Sursa foto: Unsplash (Sestrjevitovschii Ina)
