Copila mea,
Mă întreb de multe ori cum îți vei aminti de mine peste ani. Știu că vor fi lucruri pe care nu vei avea cum să ți le aduci aminte, fiindcă ai fost prea mică atunci când ele s-au întâmplat. Dar acum ești mai mare și începi să reții lucruri, să observi, să înțelegi mai mult, mai bine.
Nu o să-ți amintești de nopțile în care te plimbam în brațe, prin casă, fiindcă nu puteai să dormi din cauza erupțiilor dentare sau a vreunui vis urât. Nu o să îți aduci aminte de prima noastră iarnă împreună, de prima dată când ai râs, când te-ai rostogolit, când ai stat în fund, când ai început să mergi, când am început diversificarea. Nu o să îți aduci aminte de cum ai început să te joci cu tatăl tău cucu-bau, de conversațiile noastre amuzante, fiindcă tu răspundeai numai cu da la orice te întrebam, și de multe altele care au urmat după aceea. Dar cred că păstrezi cu tine, din perioada aceea, și din cele care au urmat și vor urma, iubirea noastră pentru tine, bucuria de a-ți fi aproape, liniștea care ne înconjoară când suntem toți trei împreună, când suntem bine.
Dar, oare ce fel de mamă voi fi în poveștile pe care mai târziu le vei spune despre mine altora? Cum se va simți la tine în suflet când te vei gândi la mine? Oare cum îți vei aminti de mama asta, a ta? Eu sper să fiu o amintire frumoasă, care să îți deseneze pe buze un zâmbet larg de fiecare dată când te gândești la mine și la copilăria ta. Sper să îți amintești mereu cât de mult te iubesc. Sper să nu uiți momentele noastre împreună, când râdem până când ne doare burta. Și nici jocurile noastre, chiar dacă eu nu prea știu cum să mă joc, iar asta mă doare. Dar inventezi tu jocuri, iar eu fac cum spui sau cum faci tu. Sper să îți aduci aminte de mâncarea delicioasă care-mi iese din ce în ce mai des, fiindcă știu că de cea carbonizată, necondimentată, făcută în grabă sau de capul meu, și cu rezultate memorabile, nu ai cum să uiți. Sper să îți aduci aminte de zilele în care stăm afară și lăsăm vântul să ne mângâie obrajii, fiindcă ne place senzația asta. Sper să nu uiți cum ne jucăm când faci baie, cum mă pui să-ți fac o barbă albă din spumă, sau cum ne jucăm cu apa până ajunge mare parte din ea pe jos. Îmi doresc să nu uiți liniștea care ne cuprinde când ne ținem în brațe, sau ritualul nostru dinainte de somn, când ne spunem noapte bună, ne spunem că ne iubim, și mai vorbim și râdem puțin până adormim. Sper să nu uiți cât ne-am distrat când l-ai pus pe tatăl tău să se îmbrace în rochie, sau când i-am făcut codițe ca ale tale.
Sunt multe, multe lucruri pe care mi-ar plăcea să ți le amintești. Poate par mici, atât de mărunte încât s-ar putea pierde prea ușor în burta timpului care trece peste noi, dar cred că lucrurile astea mici sunt de fapt atât de mari, atât de frumoase și atât de perfecte în simplitatea lor, încât nu avem cum să le uităm. Sau cel puțin, nu pe toate. Iar dacă nu ți le vei aminti tu, atunci să știi că le vei găsi în sufletul meu, păstrate cu sfințenie, pentru că reprezintă cele mai frumoase momente din viața mea.
Știu că mai greșesc, nu fac mereu totul bine, și probabil îți vei aminti și lucrurile astea. Dar când ți le vei aminti, vei ști sau vei înțelege că sunt un simplu om, perfect de imperfect.
Îmi doresc să fiu o amintire frumoasă, nu o rană pe care trebuie să o ascunzi sau să o vindeci.
Cu iubire infinită,
mama.
Sursa foto: Unsplash (Isaac Quesada)
