D'ale mamei

Împreună, copil, mamă şi tată

copil

Uite, mi-au rămas câteva firimituri din apus pe gene.
Sunt un pic sărate acum
de la lacrimile astea de emoție uitate
în ochii mei căprui.

Uite, se înnoadă apusul cu o lacrimă
şi-n îmbrățișarea asta a lor
stranie, dar de neuitat totodată
e frumusețea vieții ce ne aleargă prin vene
şi ne bate în piept
Tic, tac
Tic, tac.

Se aude viața din noi,
şoptește pe sub pielea
îmbrăcată în parfum, subtil
şi-n haine simple.

Uite, mi a rămas apusul pe gene
şi e un pic sărat acum.
Mi se rostogolește uşor pe obrazul mai rece
sărutat de toamnă
şi ajunge pe piept.
Acolo, sub piele,
viața șoptește neîncetat
Tic tac,
Tic tac.

E atâta frumusete în apusul ăsta!
Poate fiindcă ne-a privit de acolo, din cer,
unde stă agățat, tablou prins bine-ntr-un cui.
Ne-a privit împreună, copil, mamă şi tată,
fericiţi cum ne-a văzut şi altădată,
noi, oamenii mai mari miraţi
de copilăria, bunătatea, inocenţa, râsul, zâmbetul, cuvântul
puiului nostru de om,
de mersul sigur, jucăuş, hotărât, curajos
al copilului nostru.
Ne-a privit şi a lăcrimat puțin.
De emoție poate,
văzând iubirea din ochii mari, curioși, de copil,
mânuţa ce se-ntinde să prindă mâna noastră,
să ne plimbam linistiti, împreună,
sub apusul tomnatic,
portocaliu şi un pic rece.

Ne privea de acolo, de sus,
din tabloul fixat bine pe cer,
prins parcă într-un cui,
ştiind că ne va fi amintire
în piepturile în care viața se scrie
Sub piele
Tic, tac
Tic, tac.

Sursa foto: Pexels (Nataliya Vaitkevich)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *