Eram în parc, o dădeam în leagăn și nu știu cum, am ajuns să vorbim despre mersul pe stradă și-i repetam că încă nu are voie să meargă pe stradă fără noi, trebuie să mai crească înainte de a face asta. Apoi mi-a spus că se va face mare, până la nori, dar nu o să mai poată să o vadă pe mama. Și s-a întristat. M-am emoționat tare. Și m-am întristat și eu. I-am spus că nu va crește atât de mult și că mă va putea vedea și când va fi mare. Și mi-au trecut multe gânduri prin cap în momentele alea, dar și după.
Mă gândeam la iubirea asta a ei pentru mine, la cât de mult își dorește să fiu prezentă în viața ei, să mă vadă, să mă știe acolo, să ne îmbrățișăm, să știm că suntem una lângă alta și așa avem tot, ne e bine.
Mă gândeam la iubirea mea pentru ea și la faptul că și eu am nevoie de ea, de prezența ei, de îmbrățișările ei, de zâmbetele și râsul ei, de lucrurile pe care le învăț de la ea, pentru ea. Nu m-am gândit la cana de apă de la bătrânețe, nici la vreun vis care mi-a rămas uitat printr-un colț de suflet și pe care ea ar trebui să-l facă real dacă eu nu am putut. Nu. M-am gândit la faptul că și noi, părinții, avem nevoie de copiii noștri. Inimile noastre au nevoie de ei.
M-am gândit și la viitor, când o să crească. Nu până la nori, dar va crește. Va fi și ea om mare și va merge pe drumul ei, care nu va fi același ca al meu.
Mi-am dorit să mă vadă cât mai mult, să fiu cât mai mult pe lumea asta lângă ea, fiindcă oricât de mari am fi, tot copiii părinților noștri suntem și avem nevoie de ei.
M-am gândit la cât de frumos e momentul ăla al nostru. Atunci. Acolo. Parcă eram numai noi două. Restul lumii nu mai exista sau, oricum, nu mai conta. Eram noi, un pui de om și un om mare, și amândouă ne doream același lucru: să fim împreună.
Foto: Pexels (Kseniya Mazaeva)