Inima asta a mea,
care de 28 de ani imi bate-n piept,
a fost peticita de multe ori,
a fost invinetita, lovita,
a plans, a ras,
a oftat, i-a fost frica,
a iubit oameni care nu meritau,
a avut julituri ce s-au vindecat greu,
inima asta a mea,
care a trait si bune si rele,
a-nceput candva sa-l iubeasca pe el
si s-a mai vindecat putin,
a ramas cu cicatrici, e drept,
dar a-nvatat sa creada din nou
in oameni, in bine, in “se poate si altfel”.
Inima asta a mea
batea de 25 de ani in piept,
cand am aflat ca sub ea
mai batea una,
atat de mica si totusi atat de puternica,
sunetul ei era ca un imn
despre viata, familie, iubire, noi inceputuri,
sunetul ei m-a anuntat
ca voi fi mama,
si-atunci mi s-a pus un nod in gat,
era ireal, magic, un vis, o alta lume
si, totusi, era adevarat.
Sub inima asta a mea,
ranita, petricita, cu cicatrici, lovita,
care incepea sa invete sa fie si fericita,
incepea sa se bucure de rasarituri si apusuri colorate,
de ploaia care bate-n geam
in miez de noapte,
de poezia vietii
imperfecte prin frumusetea ei,
a mai aparut,
si-a crescut acolo,
cea mai frumoasa, buna, calda, perfecta inima:
a ta, copila mea.
Si-atunci, cand inima ta crestea sub a mea
am inteles fericirea si viata
si altfel, mai profund, cu maturitate,
cu liniste-n suflet,
m-ai invatat sa zambesc si sa ma mir
cand faceai valuri pe sub pielea mea,
cand imi apareai in vis,
cand ma gandeam la cum va fi
cand ne vom intalni,
cand punea si tatal tau
mana pe pantecul plin
cu tine,
si simteam atunci
ca suntem un intreg
si am plamadit impreuna
o viata, un viitor, o poveste,
o poezie, un destin,
din noi au inceput sa creasca
radacinile unei familii.
Sursa foto: Pixabay
