M-ai luat de mana
sa ma inviti la dans.
Nu mi-ai spus
“Hai, mama, vino sa dansam,
rupe-te de lumea ta de om mare,
scutura-ti umerii de griji
si vino cu mine.
Iti promit ca in lumea mea de copil
e bine, e liniste in suflet,
vino sa dansam, desculte, pe parchet
cat ne tin picioarele,
vino sa radem mult
in timp ce muzica
ne alearga prin vene.
Ia-ma de mana
si vino cu mine
sa ne bucuram de moment,
sa fim. Aici si acum, amandoua.
Atat”.
Nu, nu ai spus nimic,
doar m-ai luat de mana
si am stiut.
Mi-ai curpins obrajii
cu manutele tale
fine, un pic pufoase,
si te-ai uitat in ochii mei,
iar eu am vazut, am stiut
ca eu si tatal tau
am facut magie, o minune.
Ti-am privit ochii mari,
albastri, senini,
inocenti, veseli
si am vazut in ei
tot ce nu mai avem noi,
oamenii mari.
Mi-a venit sa plang, copilul meu,
in fata inocentei tale,
si stand acolo, in fata ta
m-am topit, m-am scuturat de griji,
le-am strans in pumn pe toate
si le-am aruncat undeva, departe.
Te-am privit in ochi,
te-am tinut de mana
si te-am urmat in lumea ta
buna si pura
si am inteles ca de cand te-ai nascut
ma inviti in fiecare zi
la fericire, la iubire fara masura,
la viata traita aici si acum,
la vesnicie,
pentru ca vesnic voi fi mama ta
si vesnic vei fi copila mea
chiar si cand la randul tau vei fi mama, bunica.
Sursa foto: Pexels (Juli Chao)
