Înainte, iubirea mi se părea o povară,
vedeam că trebuie să doară
și mi-era frică să o simt în piept,
fiindcă știam la ce să mă aștept.
În copilărie am simțit că iubirea doare
și venea de la palme care ar fi trebuit să mângâie,
durea prin cuvinte, prin țipete, prin umilințe,
durea în tot corpul, și durea și-n suflet, în a lui carne.
Iubirea părea să existe numai în imaginație,
în povești, în poezie și în filme,
în golul pe care nimeni nu putea să-l umple,
dincolo de zidurile cu propriile mele mâine ridicate.
Iubirea nu părea să fie pentru oricine,
părea că nu o merit sau poate nu o căutam unde trebuie,
părea că nu știam cum să o primesc când venea spre mine,
deși știam să o rup cu bucurie din mine
și s-o dau mai departe.
Mi-a fost frică să iubesc după atâtea lovituri
primite pe corp sau în suflet,
nu mai voiam să mi se facă iar răni
acolo unde trebuie să fie zâmbet.
Apoi am aflat că pântecul meu a devenit casă
pentru un suflet nou, ce urma să-mi spună mamă,
și-am simțit că iubirea asta nouă
o să mă vindece de frica de a iubi iar(ă).
Iubirea asta nouă este altfel, știu asta,
nu doare, nu e apăsătoare,
e liberă și eliberatoare,
e inicentă, e binecuvântare.
Iubirea asta nouă pe care o ofer așa cum respir, firesc,
pe care nu mi-e teamă nici să o primesc,
e cea mai frumoasă și cea mai pură dintre toate,
e iubirea ce calcă-n picioare păcate.
Iubirea pentru copilul meu nu doare,
iubirea pe care o primesc de la copilul meu nu doare,
ea e ușoară și plină de culoare
ca zborul de fluture,
e caldă așa cum e în suflet
când îți răsare pe buze un zâmbet,
e bună ca pâinea frământată de mâinile bunicii,
e dulce ca mierea care umple stupii,
e nemurire,
e nemuritoare,
e cea care face copilul om mare,
e cea care îi dă mamei putere.
Nu, iubirea nu doare,
iubirea e liniște și alinare,
e lumina din întuneric,
e parfumată, cum e cafeaua din ibiric,
e poezie și balsam pentru suflet,
e totul chiar și când crezi că n-ai nimic.
Foto: Unsplash (Christian Bowen)
