Zilele trecute am mai descoperit o categorie de oameni: cei care stau acasa, dar nu stau acasa. Da, nu are sens, dar va explic imediat. Este vorba despre cei care stau acasa noaptea, evident, cand trebuie sa se bage la somn, dupa ce vin din vizita de la prieteni, dupa ce se intorc de la o plimbare facuta cine stie pe unde.
Ziua ieseau, pentru ca, evident, inca li se pare amuzanta situatia si au senztia ca pe ei virusul nu ii poate atinge. Iar seara, cand se bagau sub patura si se uitau la un film, sau in timpul zilei, cand le inghetau picioarele daca ieseau doua minute afara, asa ca erau nevoiti sa stea in casa, postau repede pe retelele sociale mesajul “stau acasa” sau “stauincasa”. Cu hashtag, evident.
Voiau si ei sa fie in randul lumii, sa fie la moda, sa atraga atentia. La unii se vedea clar ca nu fusesera acasa sau nu fusesera singuri acasa, ci cu altii care locuiau pe langa ei. Izolare in grup, cum ar veni. Ca sa nu se plictiseasca oamenii.
Am vazut rosu in fata ochilor. Nu pot sa cred ca inca sunt oameni care trateaza totul cu superficialitate. Pentru ca lor nu are cum sa li se intample. Numai ca nimeni nu are certitudinea asta. Si toti uita de copiii, de parintii, de bunicii lor. Nici macar pentru ei nu fac un efort, pentru cei ce le-au dat viata, pentru cei pe care i-au adus pe lume ori pentru batranii ce i-au crescut cu dragoste si grija. E trist. Si adevarat. Si revoltator.
Pe retelele sociale suntem perfecti. Facem ceea ce trebuie sau ce credem ca trebuie sa facem. Parem fericiti, multumiti, perfecti. Insa realitatea este departe de fictiunea pe care o expunem acolo in mediul virtual.
Sper, chiar si acum inca mai sper ca oamenii sa stea acasa. Dar pe bune. Nu pentru cateva minute cat sa posteze o imagine pe retelele sociale, nu numai noaptea, cand se baga la somn. Ci mereu. Si sper ca acum chiar o vor face avand in vedere noile masuri care s-au luat pentru siguranta si binele tuturor.
Sursa foto: Pexels (Eneida Nieves)
O sa treaca si asta