E tarziu. Intunericul imbratiseaza camera, iar prin fereastra intra o dara de lumina, de la becul din strada. Ma asez langa tine, copile. Iti cuprind corpul mic cu bratul, iti miros parul. Miroase a sampon, a liniste, a iubire, a viata, a fericire, a… tine.
Inchid ochii si astept sa adorm. Dar, pana vine somnul, simt ca incetul cu incetul sufletul imi devine mai usor. Mai liber. Uit de grijile si supararile zilei, de neputinta, de frustrare, de tot ce mi-a strans cu putere sufletul pana am simtit ca doare.
Sunt langa tine si e bine. E liniste. Timpul parca sta pe loc, lasandu-ma sa ma bucur de acele momente. Iti aud respiratia linistita, iti dau suvita aurie la o parte, de pe ochi, iti las pupici pe frunte, pe obrajii plini. Te privesc in tacere si pentru a nu stiu cata oara, ma minunez, ma mir, ma-ntreb daca esti reala.
Ma bucur, sunt recunoascatoare ca esti. Esti aici, langa mine, esti copilul meu, esti minunea pe care am creat-o, esti iubire infinita, esti zambet, esti liniste, esti tot.
Deschid ochii iar, te mai privesc, zambesc, uneori poate cu o lacrima agata de gene. Esti mai mare un pic, si totusi inca atat de mica! Tii in brate ursuletul crosetat. Simt cum pieptul mi se umple de bucurie, de iubire, de tine…
Tu nu stii decat sa te bcuuri, sa te joci, sa faci ce simti, sa descoperi, sa traiesti fara sa te gandesti la ieri sau la maine. Tu esti copil inca, un om in miniatura, si tot ce pot sa sper si sa-mi doresc in fiecare zi este sa pastrezi o parte din lucrurile astea si cand vei fi om mare.
Sursa foto: Pexels (Gianni Orefice)
