Ziua de ieri nu a fost deloc grozavă. Poate din cauza oboselii, a unor griji mai mult sau mai puțin importante, poate din cauză că domnul tati urma să se întoarcă la București după numai două zile în care a stat cu noi la țară, și nici cele două zile complete, pentru că mai mult a stat în casă fiindcă nu se simțea bine. Motivul nu-l știu și, sinceră să fiu, nici nu am stat să mă uit cu atenție în mine să văd de ce m-am simțit astfel. Cert este că ieri a fost una din zilele alea în care aș fi vrut să mă ascund sub pătură, sperând să las la o parte tot ce doare-n mine.
Și, când am intrat în casă, la finalul acestei zile, după ce am lăsat-o cu ai mei pe cea mică, să ies un pic singură să iau o gură de aer, mă întâmpină puiul de om. „Mamiiii”, mă strigă ea și fața i se luminează instantaneu, de parcă s-ar fi uitat la soare, nu la mama ei care simțea că s-a pierdut pe undeva. Mi-a zâmbit și m-a strâns atât de tare în brațe, încât am simțit că m-a făcut bine, că a pus unele lângă altele toate bucățile din mine risipite pe ici, pe colo.
M-am lăsat îmbrățișată de mânuțele mici, cu miros de gel de duș și de copil, de iubire și bucurie în cea mai pură formă. Am îmbrățișat-o și eu pe micuța mea, bucuroasă până la stele și înapoi și am stat așa, în acea îmbrățișare, ceva timp. Nu știu cât, dar știu că aș fi stat așa o viață întreagă și tot mi s-ar fi părut prea puțin.
Îmi venea să plâng și să râd în același timp, să ies afară, cu puiul de om de mână, și să alergăm prin curte, ca doi copii, sub lumina lunii. Dar doar am stat acolo, lângă ea, cu pieptul plin de iubire, de fericire și de o stare de bine.
Nu știu ce a fost cu starea aia, doar bănuiesc, dar știu că al meu copil m-a făcut bine, m-a vindecat de tristețea care-mi strângea sufletul, a risipit norii ăia negri din mine și a adus soarele acolo.
Poate a simțit că ceva nu e în regulă cu mama ei, sau pur și simplu s-a bucurat de mine acolo, lângă ea, și și-a manifestat bucuria și iubire prin zâmbete, îmbrățișări, pupici și strigându-mă cald, dulce, „mami”. Nu știu dacă știe că m-a făcut bine ieri, m-a „reparat”, dar sper că știe cât de bine îmi face în fiecare zi și cât de norocoasă sunt că sunt mama ei.
Sigur că noi, părinții, trebuie să fim cei care îi ajutăm să treacă prin momentele mai grele, însă și ei pot, vor și știu cum să ne facă să ne simțim mai bine doar îmbrățișându-ne, privindu-ne și văzând în noi oamenii care le luminează zâmbetul, ziua, viața. Ne văd așa cum noi nici nu mai știm să ne vedem, sau poate cum nu știm că suntem și începem să credem mai mult în noi. Începem să fim mai bine. Pentru noi și pentru ei.
Sursa foto: Unsplash (Pascal van de Vendel)
