Cred ca mama isi cunoaste cel mai bine copilul. Si mi se pare firesc sa fie asa, avand in vedere cele noua luni in care au fost nedespartiti, legati de un cordon, plus timpul petrecut acasa impreuna, dupa nastere.
Eu imi cunosc copilul. Stiu ce ii place si ce nu, observ daca ceva nu este in regula cu puiul de om, stiu cand e cazul sa o las un pic mai libera, sa raman la cativa pasi in spatele ei si cand sa o tin strans in brate.
Cand avea cam 11 luni, am trecut printr-o experienta groaznica, despre care am scris aici la vremea respectiva. Am observat ca nu mai este ca de obicei, nu mai manca la fel ca inainte, si am inceput sa imi pun intrebari. Auzeam in jur ca nu are copilul nimic, ca exagerez eu. Mi-as fi dorit sa fie asa. Din pacate nu a fost. A facut la scurt timp febra, am mers la medic, am ajuns sa chemam ambulanta si dupa miezul noptii sa merg cu copilul in brate, in ambulanta, spre spital. A fost un cosmar. Si acum cand imi aduc aminte, mi se strange stomacul. Din fericire a trecut totul, nu a fost nevoie sa ramanem in spital, in cateva zile puiul de om a fost bine, dar am trecut prin cele mai ingrozitoare momente din viata mea.
Cu cateva luni in urma, am tot observat ca puiul de om nu vorbeste asa cum ar fi fost normal sa vorbeasca la varsta ei. Spunea cateva cuvinte, onomatopee si cam atat. De inteles, intelegea si intelege tot, sau aproape tot.
Stiu ca fiecare copil se dezvolta diferit, nu am comparat-o cu altii, nu i-am spus vreodata ca, ia uite, nu stiu cine vorbeste si tu nu? Am observat ca uneori incerca sa spuna ceva si nu ii iesea, ca evita sa se exprime in cuvinte pentru ca stia ca nu poate. Vedeam ca uneori este frustrata din cauza asta. Am inceput sa stau ca pe maracini. Stiu ca sunt copii care vorbesc mai tarziu si nu au nicio problema. Dar ceva imi spunea ca trebuie facut ceva.
Am citit, m-am documentat, am intrebat. Mi se spunea ca nu are copilul nimic, eu am probleme, exagerez. Mi-as fi dorit din nou sa aiba ei dreptate, nu eu.
Din cauza pandemiei, am amanat vizita la specialist. Totusi, cand situatia s-a mai imbunatatit putin in ceea ce priveste pandemia, am decis sa mergem la o evaluare. Si am mers. Dupa ceva timp de asteptare, dupa ce am tot cautat un specialist, pentru ca, surpriza, nu gaseam locuri libere, iar pe listele de asteptare chiar nu voiam sa stam.
Am ajuns la logoped unde ni s-a confirmat ceea ce banuiam. Este vorba despre o intarziere de vorbire. In unele momente credeam ca poate fi chiar autism, dar nu a fost cazul. Acum mergem la terapie logopedica, puiul de om face progrese, a inceput sa mai “rupa” cuvinte, sa le stalceasca, a inceput sa pronunte si onomatopee noi. Sigur ca drumul este lung, insa suntem pe cel bun. Si, cu rabdare, timp, exercitiu, vom ajunge acolo unde trebuie. Stiu asta, simt asta.
Deci da, mama isi cunoaste cel mai bine copilul. Si cred ca atunci cand simtim ca ceva nu este in regula cu puiul nostru, cel mai bine este sa ne ascultam instinctul si sa cerem ajutorul unui specialist. Uneori, poate nu este nimic. Si mie mi s-a intamplat de cateva ori sa ajung la medic crezand ca puiul de om nu e bine, pentru cativa muci am venit in Bucuresti, la pediatrul ei, tocmai de la tara, apoi ne-am intors, fiindca cea mica nu avea nimic. Abia daca se putea numi raceala, una mica, mica de tot. Dar alteori poate fi ceva ce trebuie rezolvat cu ajutorul unui specialist.
Deci, draga mama, tu iti cunosti cel mai bine copilul. Cand instinctul iti spune ca ceva nu e bine, e posibil sa nu fie, asa ca o vizita la specialits, pentru binele copilului si pentru linistea sufletului tau, nu face rau nimanui.
Sursa foto: Pexels (Daria Obymaha)
