D'ale mamei

Mama perfecta nu exista

mama perfecta

Cred ca mama perfecta nu exista. Sigur, cu ceva vreme in urma, as fi crezut cu totul altceva. Era suficient sa vad unele postari de pe retelele sociale ca sa ajung la concluzia ca oricine face o treaba mai buna decat mine.

Vedeam mamele perfecte care cresteau copiii perfecti si apoi ma uitam la mine, la viata mea si ajungeam la concluzia ca nu fac nimic bine. Iar asta imi facea rau, bineinteles.

Jucarii imprastiate prin toata casa, copil care refuza mancarea preparata in vreo doua ore, cu puiul de om pe langa mine, par prins in coc de vreo trei zile, nepieptanat de vreo patru si nespalat tot de atata vreme, cearcane, tricoul domnului tati pe mine, hainele din cosul de rufe murdare, oricat de des as spala, parca nu se mai termina, pranzul servit printre picaturi, cu farfuria dupa mine, prin casa, sau cina servita rece, anxietate, poate si un strop de depresie in unele perioade. Nu este deloc imaginea unei vieti perfecte si a unei mame perfecte care creste copilul perfect, nu?

Dar acum am inteles ca ceea ce vedem pe retelele sociale reprezinta numai un strop din viata celor care posteaza. Si cred ca tuturor ne este greu la un moemnt dat, simtim ca nu facem ce trebuie pentru puii nostri, ca nu suntem cei mai buni parinti, mai gresim, ne mai sare mustarul.

Da, nu sunt mama perfecta si nici nu imi doresc sa fiu pentru ca nu am cum. Si cumva nu mai simt acea presiune pe care o simteam cu ceva vreme in urma, cand eram mama la inceput de drum. Cred ca sunt mama de care copilul meu are nevoie, cred ca fac tot ce imi sta in putinta, stiu ca gresesc, de aceea ma cert, uneori nu pot sa ma iert, dar invat, incerc in fiecare zi sa fiu cat mai buna pentru copilul meu. Si pentru mine, bineinteles.

Nu, nu imi hranesc copilul cu lapte bio de unicorn crescut pe pajiste, nu i-am oferit niciodata ceai de plante crescute pe alta planeta, nu stie sa numere pana la zece, in douazeci de limbi, de la doi ani, nu a invatat sa foloseasca olita inca de la nastere, nu vorbeste in fraze de la cinci luni etc. Nu cresc copilul perfect, dar este perfect pentru mine si nu as schimba nimic la el. Ii ofer timp si spatiu sa se dezvolte in ritmul sau, iar cand am avut nevoie, am apelat la ajutorul celor care stiu mai bine decat mine.

Nu suntem perfecti, asa cum nu cred ca sunt nici cei care aparent sunt astfel pe retelele sociale. Cu totii avem zile mai mult sau mai putin bune, toti mai gresim, mai plangem, ne mai certam cu sotul, un vecin, mama, tata, toti o mai dam in bara ca parinti. Ce-i drept, ne vine greu sa ne aratam si altfel, sa aratam si partea mai putin roz a rolului de parinte. Poate de teama ca vom fi judecati, neintelesi, poate pur si simplu preferam sa ne concentram mai mult pe partile bune, cu lapte si miere si sa le ignoram pe celelalte. Am vazut si parinti care vorbesc despre haosul din casa, despre mancarea refuzata de copil, desenele de pe pereti ale celor mici, zilele in care se simt coplesiti, epuizati.

Incetul cu incetul am invatat ca nu are cum sa fie totul perfect. Nici viata, nici noi. Si e OK.

Sursa foto: Pixabay

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *