Si a venit ziua
in care ne-am desprins una de alta,
corpul meu nu ti-a mai fost casa,
ti-a ramas mic,
l-ai lasat gol.
Si a venit ziua
in care mi-ai fost pusa in brate,
noua ta casa,
linistea ta
si-a mea.
Si de atunci
ne desprindem usor
una de alta.
Azi un pic,
maine la fel.
Si stau si te privesc
crescand, devenind independenta
azi un pic,
maine un pic
apoi un pic mai mult.
Si ma gandesc,
“Doamne, cat sunt de norocoasa
sa te vad crescand,
sa te-nvat, sa te las sa te desprinzi
de mine.”
Si imi spun,
“Doamne, cat te-as mai tine
lipita de mine,
cat te-as mai purta prin lume,
prin viata,
tinandu-te de manuta.
Si nu mi-ar ajunge o viata.”
Cresti si ne desprindem una de alta
azi un pic, maine un pic,
pana cand va veni ziua
in care vei fi pregatita
sa iti iei viata in mainile de om mare,
sa iti urmezi visul ce-ti bate in piept,
sa inveti, sa iubesti, sa fii tu cu tine,
tu cu noua familie.
Si-mi spun,
“Doamne, lasa-ne cat mai mult
unii langa altii,
unii pentru altii,
sa ne bucuram, sa traim, sa invatam, sa ne iubim”,
iar cand te vei desprinde si mai mult de mine,
sa te uiti din cand in cand in spate,
sa imi mai vii cu nerabdare in brate,
sa ma mai privesti ca acum,
sa ma mai iubesti ca acum,
sa imi pupi obrajii ca acum,
sa ma mai lasi sa-ti impletesc parul,
sa ma iei de mana
de acolo, de pe margine,
unde ma vei gasi,
si sa-mi mai faci loc,
macar din cand in cand,
in viata ta de om mare.
Cresti si ne desprindem una de alta
fiindca asa e viata, asa e firesc,
sa o traiesti, sa o respiri, sa o inveti, sa o iubesti
si departe de parinti.
Cresti, dar mereu voi fi mama,
mereu vei fi copilul
si oricat ne-am desprinde una de alta,
ma vei gasi mereu
in inima, in suflet, in amintire,
in sangele ce-ti curge prin vene,
in cuvinte, in povesti de noapte buna,
in stele, in luna,
in ce iti scriu si-ti voi mai scrie,
acum, mereu, oricand, copile.
Sursa foto: Pixabay
