Ne grabim… sa ajungem la serviciu si apoi acasa, sa prindem autobuzul, sa ajungem la destinatie si uitam sa ne bucuram de drumul parcurs. De mici incepem graba asta, de cand ne dorim sa fim oameni mari. Nu stiu ce anume ni se pare fascinant la viata de adult. Ne grabim si apoi, peste ani, cand ne privim copiii, ni se face dor. De inocenta de atunci, de libertatea data de copilarie, de cat de bine era sa crezi ca poti intinde mana si poti culege stelele de pe cer astfel. Ni se face dor de jocuri, de povesti, de talpile goale care alergau pe pamant, de sufletul curat pe care il purtam dincolo de piele si de carne, dincolo de hainele murdare de noroi si de palmele murdare, dincolo de cuvintele pocite.
Partea buna in toata povestea asta este ca ne mai apropiem o data de copilarie alaturi de puii nostri. Mai gustam putin din diminetile cu zambete pe buze, din povestile de noapte buna care ne apar apoi sub forma unui vis frumos, de iubirea magica, neconditionata si sincera, de imbratisari oferite de manute scurte si pufoase, de lacurile prin care, vrem, nu vrem, alergam alaturi de puiul nostru pana incepem sa simtim gustul acelei bucurii candva marunte, astazi cat o planeta de mare.
Langa copiii nostri mai avem o sansa. Sa fim buni, corecti, poate chiar un pic inocenti. Mai putem repara ceea ce gandim, avem sansa de a intelege ce conteaza cu adevarat in lumea asta in care ne grabim spre cine si spre ce nu trebuie.
Sa profitam de perioada asta in care puii nostri sunt copii si sa fim si noi la fel alaturi de ei. Sa le facem copilaria frumoasa si sa ii ajutam sa depoziteze in inima cele mai dragi amintiri de pe vremea asta. Si noi, alaturi de ei, sa mai trecem o data prin toata aventura asta adusa de anii copilariei. Si de data asta sa nu ne mai grabim. Sa o savuram pas cu pas, secunda dupa secunda, vis dupa vis, imbratisare dupa imbratisare, zambet dupa zambet, bataie de inima dupa bataie de inima.
Sursa foto: Pexels (Andrea Piacquadio)
