Ningea si-o liniste alba se asternea peste lume,
iar eu, din spatele jaluzelelor priveam cum iarna lasa urme
si-o liniste care mi-aducea aminte de iernile trecute,
cand ma simteam ca un personaj dintr-o poveste.
Ningea si privind cum cad fulgii, usor, fara graba,
in lumina galbena, din stalpul de pe strada,
gandul mi-a fugit imediat la bunica, la anii in care am fost copil
si priveam cum cerne faina, in casa, un loc umil,
in care erau zambete, fericire, iubire.
Acolo, bunica cernea faina pentru cozonacii de maine.
Ningea si, privind cerul, cumva, s-a facut liniste-n mine,
am clipit si-o lacrima mi-a ramas prinsa de gene,
mereu, cand vad zapada, in suflet e cald, e bine,
poate pentru ca zapada mi-aduce aminte de familie,
de-un timp mai bun, mai fericit, cand eram mica
si totul era ca o poveste, parca dintr-o carte desprinsa.
Ningea si chiar daca acum nu mai sunt copilul care am fost candva
am simtit din nou linistea pulsandu-mi in piept, umplandu-mi inima,
pentru ca langa mine este copila mea
si rasul ei cald, duios, umple, lumineaza casa.
Sursa foto: Pexels (Lisa Fotios)
