D'ale mamei

Niște lucruri pe care noi, părinții, poate le uităm

părinții

Duminică trebuia să plecăm cu trenul la țară. M-am trezit cu o ușoară durere de cap și destul de obosită. Ne-am uitat pe net, am văzut la ce oră avem tren, am făcut repede bagajul, am uitat câteva lucruri din cauza grabei, am plecat îmbrăcată cu o bluză groasă, cu mânecă lungă, pentru că eu credeam că de fapt are mânecă scurtă, și nu am mai stat să caut altceva, ca să nu pierdem trenul.

Înainte de a pleca de acasă, puiul de om a găsit o vestă roșie, groasă, pe care eu credeam că am ascuns-o bine. S-a îmbrăcat cu ea, așa cum a făcut de câteva ori când a văzut-o vara asta, iar noi fie am uitat să o scundem, fie nu am ascuns-o suficient de bine. I-am explicat că e cald afară și nu poate purta vesta. Nimic. I-am propus să o punem în rucsac. Nimic. Am încercat să o dezbrăcăm de ea. Țipete. Am hotărât să plecăm așa, ca să nu pierdem trenul, și să ne gândim în drum spre gară cum să facem să renunțe la vestă. Era înnorat, nu erau chiar o mie de grade afară, deci nu se întâmpla o tragedie dacă purta vesta câteva minute. Dacă ne-am fi gândit la asta de la bun început…

Am plecat în grabă și, în drum spre stație, am văzut cum mașina trecea pe lângă noi. N-am avut cum să o mai prindem. Am pierdut mașina, am pierdut și trenul. Fierbeam de nervi. Următorul tren era peste două ore, acasă nu avea sens să ne mai întoarcem pentru câteva minute, așa că am plecat spre gară încet, cu altă mașină.

În drum spre cealaltă stație, în timp ce eu scoteam flăcări pe nas, puiul de om se juca cucu-bau cu mine. Atunci am început să mă calmez, mi-am amintit că e mică, nu știa ea că o să pierdem trenul pentru că insista să poarte vesta și noi insistam să o dea jos, și uite așa am pierdut timp în care puteam ajunge la gară ca să prindem trenul de la ora 11.

Mi-a părut rău apoi că m-am enervat, dar cu durerea de cap, proiectul pe care trebuia să îl predau în ziua următoare și mai aveam mult de lucru la el, iar două ore pierdute până la următorul tren erau două ore de lucru pierdute, oboseala, stresul și multe altele pe cap, nu am putut rămâne calmă.

După câteva minute, în mașină, spre gară, am convins-o să dea vesta jos. Și am văzut că domnul tati i-a dat salopeta cu spatele-n față. Chiar am glumit că poate d-aia a vrut puiul de om să ia vesta, ca să nu se vadă că nu a îmbrăcat-o ta-su cum trebuie.

Toată povestea asta mi-a amintit niște lucruri pe care poate uneori noi, părinții, grăbiți, obosiți, cu griji, probleme, deadline-uri le uităm: ei sunt mici, nu intenționează să facă un lucru care are consecințe mai puțin plăcute pentru noi. Noi ne grăbim, ei nu. Ei trăiesc momentul și se bucură de timpul petrecut alături de noi, chiar dacă în acel timp pierdem trenul și îl așteptăm în gară pe următorul, mâncând o felie de pizza pe peron.

Sursa foto: Unsplash (Jonathan Borba)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *