Eram cu puiul de om pe hol, ne pregăteam să plecăm la medic. Purta o bluză cu mânecă lungă, o rochie de prințesă, fără mâneci, iar eu i-am spus că ar fi bine să ia și o geacă mai subțire pe ea, fiindcă altfel o să-i fie frig.
– Nu mi-e friiig, îmi spune puiul. Prințesele nu poartă geacă, a continuat ea.
I-am explicat că poartă și ele haine mai groase peste rochii, dacă afară este frig, dar Maria mea tot n-a acceptat să ia geaca pentru că asta ar fi însemnat să nu se mai vadă o bună parte din rochie.
Era obosită după un somn de noapte nu prea grozav, așa că se pusese deja-n fund și începuse să plângă. Pentru că nu aveam timp de tantrumuri, că taxiul trebuia să ajungă, i-am pus frumos geaca în geantă, i-am zis că OK, poate să iasă din casă îmbrăcată așa cum voia ea, iar dacă îi va fi frig, îmi spune și îi dau geaca. (Mașina venea în 3 minute, ea nu era nici exagerat de subțire îmbrăcată, afară nu era frig să crape pietrele, așa că nu era o tragedie sau un motiv să insist prea mult să pună geaca pe ea.)
Ieșim, și fix înainte să ajungă taxiul la noi mă anunță că îi e frig și vrea geaca.
Povestea asta mi-a arătat că noi, părinții, trebuie să-i (mai) lăsăm pe copiii noștri să facă și greșeli. Așa cum ne-au lăsat și pe noi părinții noștri. Să-i lăsăm să facă și așa cum vor ei. Uneori știm că-i greșit drumul ales de copii, alteori bănuim, intuim, inima strigă la noi din piept să nu-i lăsăm să aleagă calea aia. Dar dacă nu-i o cale ce i-ar duce spre ceva ce le-ar putea face rău din orice punct de vedere (mă refer la un rău foarte rău, care ar trebui evitat cu orice preț), trebuie să lăsăm lucrurile să fie așa cum vor ei, așa cum au ei nevoie atunci. Da, poate nu va fi ce trebuie, dar dacă va fi?
Ce putem noi, părinții, să facem, este să fim acolo lângă ei. Să fim pregătiți să le dăm geaca dacă le va fi frig. Să îi luăm în brața când reușesc, deși noi, poate am avut dubii. Să ne descidem brațele când suferă din dragoste, fiindcă persoana aceea, despre care am spus de la început că nu e ce trebuie pentru copilul nostru, i-a rupt inima.
Să fim acolo și când sunt pe cale să facă vreo greșeală pe care chiar nu au cum să o facă și să-i oprim.
Să fim acolo și să credem în ei și-n drumul lor, chiar dacă noi, în locul lor, am fi făcut altfel. Dar nu suntem noi în locul lor, sunt ei.
Să acceptăm că știu și ei ce e mai bine pentru ei, și în unele cazuri știu mai bine decât noi.
Să-i lăsăm să greșească nu e ușor, dar uneori e inevitabil, alteori e util.
Deși știam că vor cădea, i-am lăsat să alerge când abia învățaseră să meargă. Altfel cum ar fi descoperit mai mult din lumea din jur, cum s-ar fi bucurat de noul lucru pe care puteau să-l facă, de libertatea asta nouă și interesantă și minunată oferită de alergat?
I-am lăsat să guste din broccoli și din lămâie, deși ne așteptam să nu le placă pentru că nici nouă poate nu ne plac. Dacă nu ar fi gustat, nu am fi aflat că lor, de fapt, le plac sau că au moștenit de la noi aversiunea față de broccoli?
Foto: Pexels (Vidal Balielo Jr.)