Cine sa ne mai inteleaga pe noi, parintii, uneori?
Vrem cateva minute de liniste si-atunci incepe
sa ne racaie dorul de copiii nostri,
avem nevoie sa fim singuri, pentru ca in singuratatea aia
sa ne dam seama ca ne lipsesc puii de om
si fugim cu bratele deschise spre ei,
ca sa-i cuprindem cu totul, cu foame nascuta
din dorul de mama si de tata.
Vream sa adoarma mai repede, sa avem timp si pentru noi,
si-atunci iar ni se face dor, si-i privim dormind,
le mangaiem usor parul, le pupam obrajii, manutele, talpile,
ne lasam sufletul mangaiat de parfumul lor
de iubire, de viata pura si noua, de poezie.
Vream sa creasca mai repede, ca sa faca
si aia si aia si aia si aia
si-apoi iar simtim dorul cum ne musca de carnea sufletului,
ne deschidem telefoanele si ne uitam la fotografii
in care abia mai recunoastem bebelusul,
acum copilul care spune clar
mama si tata, foloseste din ce in ce mai bine cutitul si furculita,
e mai independent, mai dezlipit un pic de noi
si da, e bine, ne bucura ca se pregateste pentru viata fara mama si tata
acum la un pas distanta, dar ne e ciuda si ne e dor
de bebelusii care-au fost si-am vrea timp,
mai mult timp.
Simtim ca nu mai putem face fata unui alt tantrum,
si-apoi ii luam in brate si dam de pamant cu nervii, frustrarea, durerea, neputinta,
si-ntre noi ramane doar iubirea ce ne va lega pe viata si dincolo de ea,
ca un cordon ombilical pe care nimeni nu-l va mai taia
ca sa ne desprinda unii de altii.
Din copiii nostri ne luam puterea
s-adunam raze de soare, ca sa le prindem in parul lor,
sa mutam muntii din loc la nevoie,
sa ii dam din calea lor,
dar tot ei, copiii nostri,
sunt slabiciunile noastre si
oricand plang, oricand ii doare, oricand nu avem un raspuns pentru ei,
oricand ne simtim legati de maini si de picioare,
simtim ca pamantul fuge de sub noi.
Ei sunt totul nostru, ce-vem mai sfant pe lume
si d-aia ni se face atat de dor, chiar si-atunci cand ne sunt in brate
sau la un pas ori doi distanta de noi.
Sursa foto: Pixabay
