D'ale mamei

Nu mergem în parc ca să țipăm la copiii altora sau să le transmitem lecții de viață

în parc

Astăzi, ca în fiecare zi, am mers cu puiul de om în parc. S-a jucat cu noii ei prieteni până au plecat. Noi am mai rămas, fiindcă îi place micuței să stea pe afară și de obicei stăm vreo trei ore.

Maria trece prin perioada aia în care spune că totul este al ei: parcul, leagănul, toboganul și tot ce e în jur. Sigur că îi explicăm cum stau lucrurile, însă mai sunt momente în care dacă vede un copil la locul de joacă în leagăn, plânge că vrea și ea fix acolo. Îi explic din nou că e parcul tuturor, că trebuie să ne așteptăm rândul. Îi propun altă activitate, o țin în brațe, așteaptă lângă leagăn până se eliberează sau, dacă nu ne înțelegem și oricum ar trebui să plecăm, o iau în brațe și mergem spre casă. Se liniștește repede în drum spre casă.

Astăzi, vede puiul de om două fetițe pe babalnsoar. Voia și ea, bineînțeles, și a mers spre ele ca să se așeze unde deja stătea o fetiță. Am mers imediat la ea, să o iau de la capăt cu explicații și tot ce am scris mai sus. Bunicul fetiței pe care puiul de om voia să o dea la o parte, imediat a ridicat tonul la Maria, deși vedea că nu-i face nimic nepoatei lui și că eu oricum mergeam să o iau de acolo:

– Mă, copile! îi spune.

Bineînțeles că mi-a sărit muștarul, dar n-am zis nimic. Încă. Dar domnul tot nu s-a oprit.

Se liniștește puiul de om și se așază pe bancă lângă bunicul fetei. Liniștită. Văzând-o domnul, nu a ratat ocazia de a-i transmite copilului de 3 ani abia împliniți, o lecție de viață, pe un ton care nu mi-a plăcut deloc, bineînțeles:

-Domnișaoră, în viață nu totul ni se cuvine. Trebuie să… și nu știu ce a mai zis, că fierbeam de nervi.

– Știm, domnule, îi răspund. O învăț EU asta.

Am plecat de lângă ea cu puiul de om care a început să plângă. A simțit tonul și iritarea domnului, de lângă care a și plecat.

Voiam să-i spun multe, dar mi-am dat seama că nu are sens, m-aș fi enervat mai tare. Dacă un om de vârsta lui ridică tonul la copilul altuia în parc și simte nevoia să-i transmită o lecție de viață unui copil care abia începe să folosească olița, e clar că nu avem ce să vorbim.

Nu mergem în parc să ridicăm tonul la un copil, copilul altuia, un copil care are atâtea de învățat despre sine, despre ceilalți, despre lume, care încă învață despre ce e al meu și ce e al nostru. Nu mergem în parc să le transmitem lecții de viață copiilor de trei ani, care au părinți care să îi învețe lucruri. Intervii dacă ți se cere ajutorul. Dacă e într-adevăr cazul, nu pentru că vine un copil lângă al tău fiindcă vrea să se așeze în locul lui. Și chiar dacă intervii, dacă părinții lui nu fac asta, nu intervii cu ton ridicat.

Ne-am mai întâlnit în parc și în alte zile și probabil ne vom mai întâlni. Sper că a înțeles că EU sunt cea care îi explică lucruri copilului meu, sper că e evident că oricum sunt acolo ca să nu dea copiii la o parte de pe balansoar și sper să nu mai procedeze ca astăzi, pentru că data viitoare o să-i explic mai clar și fără diplomație cum stau lucrurile.

Voi v-ați confruntat cu astfel de situații? Cum ați procedat sau cum ați fi procedat? Vi s-au întâmplat (și) alte lucruri neplăcute în parc?

Sursa foto: Unsplash (Oakville News)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *