Prima data s-a intamplat in timpul sarcinii si de atunci povestea tot continua. Insarcinata cum eram, trecand prin niste schimbari de toate felurile posibile, uneori speriata si ingrijorata, incercam si eu sa vorbesc despre ceea ce simteam, traiam, invatam etc. Doar ca rezultatul nu era deloc cel asteptat.
“Ma simt rau”, “Mi-e teama ca…”, “Analizele nu sunt tocmai ok” aveau drept raspuns “Si e posibil ca toata sarcina sa-ti fie rau”, “Nasol… (si urmau povesti de groaza despre sarcini si nasteri cu un deznodamant nefericit)”, “Da, nu ti-au iesit analizele ok pentru ca… (si urmau explicatii de la cei care stiu tot despre tot, sau eram invinuita pentru lucruri pe care eu nu le puteam controla, poate)”. De ce primeam astfel de reactii? Pentru ca, argumentau ei, e bine sa stiu, sa iau in calcul si lucrurile neplacute, nefericite, dramatice chiar. Ca sa fiu pregatita pentru orice. Ca si cum nu imi faceam eu oricum griji, nu eram eu oricum speriata, nu ma gandeam eu oricum la lucrurile care nu puteau decurge bine.
Bineinteles ca dupa ce am nascut, urechile mele au auzit in continuare invinuiri, explicatii care-mi faceau neuronii sa lesine, cuvinte oricum, numai placute si utile nu.
Si stau si ma intreb de ce nu se gandesc unii oameni la ceea ce urmeaza sa spuna. Ca poate mamelor nu le face bine ceea ce aud, nu gasesc niciun fel de ajutor in acele cuvinte, ba chiar le impovareaza. Chiar daca ele nu sunt spuse cu intentie rea, tot pot sa raneasca.
Eu, spre exemplu, am momente in care ma intreb daca sunt o mama suficient de buna. Si chiar nu ma ajuta cand aud lucruri de genul: “Vai, eu nu mi-as lasa niciodata copilul sa faca asa ceva.” (Sa scrie pe pereti, sa se murdareasca, sa se joace cu animalele. Lucruri d-astea, nu ceva ce ar pune-o in pericol, evident.) sau “Copilul meu nu va face niciodata asta.”, “Nasol ca face asa”, “Mamaaaaaa, nu e bine deloc.” etc.
E trist sa vad ca uneori, unele mame, in loc sa se sustina, sa se inteleaga, sa se incurajeze, ele se invinuiesc, se arata cu degetul, isi arunca vorbe urate care le fac sa se simta oribil.
Fiecare parinte isi creste copilul asa cum considera ca este mai bine, asa cum poate. Sigur, lucruri precum violenta de orice fel sau lucrurile care in mod evident le fac rau copiilor, acelea ar trebui semnalate, corectate. Insa, in general, cred ca parintii fac tot ce pot si cand gresesc, sau nu stiu ce sa faca, ori cand pur si simplu se simt coplestiti si vor sa vorbeasca despre ceva anume, i-ar ajuta putina intelegere, o vorba buna, iar daca nu stim ce sa spunem, e in regula doar sa ascultam.
Nu stim ce e in viata si in sufletul acelei mame careia ii spunem cuvinte ce ii fac rau. Dar putem invata sa ne oprim inainte de a spune ceva ce ar rani-o profund.
Sursa foto: Pexels (Tatiana Syrikova)
