Zilele trecute am venit la țară cu puiul de om, iar domnul tati a rămas la București. A venit aseară și el la noi.
Având în vedere ceea ce se întâmplă nu departe de noi, de când a început războiul, simțeam atât de dureros golul ăla pe care îl simt de fiecare dată când noi două venim la țară, iar el nu poate veni. Dar de data asta era diferit. Vedeam la televizor sau pe internet imagini cu tați, soți care au rămas în Ucraina, despărțirile dureroase de familiile lor, încât m-a durut sufletul, am plâns. Cumplit! Dureros! N-am cuvinte să exprim tot ce îmi trece prin suflet și prin minte când văd și aud ce se întâmplă în țara vecină.
Mă gândeam la durerea lor. Mă gândeam la omul meu, la familia mea, și abia așteptam să fim iar împreună, să ne îmbrățișăm cu toții, să îi știu aproape de mine.
Vorbeam eu și el despre despărțirile sfâșietoare dintre tați și familiile lor, iar la un moment dat, el îmi spune:
– Mă gândeam așa, pentru o clipă, cum ar fi fost dacă eu…
N-a terminat fraza. Nu era nevoie. Știam amândoi ce urma să spună, dar nu aveam niciunul curajul să rostim cu voce tare gândul ăla. Mi s-a pus un nod în gât.
– Știu, i-am spus. Și eu…
Îi vezi și nu ai cum să nu fii empatic. Nu ai cum să nu te gândești la familia ta, la copilul tău, la tine, la cei pentru care următoarea perioadă e plină de incertitudine, de frică, de durere, de… multe.
Îți iei oamenii dragi în brațe, îi strângi bine, ca și cum nu ar mai exista nimeni și nimic pe lume, îți întipărești pe suflet și în minte momentele astea, îți dorești să aveți cât mai multe astfel de clipe împreună, același lucru ți-l dorești pentru toți ceilalți. Te rogi să se termine cât mai repede coșmarul ăsta, cu cât mai puține suflete pierdute, cu cât mai puține inimi rănite, cu cât mai puțină suferință.
Nu știm ce va fi mâine, sau în următoarele zile care vin după mâine. Nu știam oricum, chiar dacă nu ar fi existat o pandemie și un război, dar acum, cu atât mai mult. Dar știm că există un astăzi, un acum, că suntem împreună, că ne bucurăm de momentele împreună, de noi, de iubirea noastră.
Nu amânați, nu mai așteptați! Iubiți-vă, jucați-vă, spuneți-vă „Te iubesc!”, îmbrățișați-vă ca și cum nu v-ați mai văzut de o viață, fiți suflet lângă suflet, aici, acum, și faceți asta în fiecare zi, și când nu va mai fi o pandemie, și când nu va mai fi un război.
Sursa foto: Unsplash (Liv Bruce)
