De fiecare dată când știu că urmează să nu ne vedem pentru câteva zile, simt așa, ca un gol, undeva în piept. Știu că sunt numai câteva zile, că trec repede, și cumva gândul ăsta mă ajută. Dar acum e diferit. Acum mi-a fost teamă și mi-am spus în sinea mea că sper ca astea să fie singurele noastre despărțiri pentru mult, mult timp de acum înainte, pentru toată viața.
Ieri s-a întors la București, noi am mai rămas la țară, fiindcă am atât de mult de lucru încât dacă nu m-ar ajuta cineva cu puiul de om, nu aș reuși să mă descurc.
Îl țineam de mână, îmi puneam brațele ca un medalion în jurul gâtului lui și așa aș fi stat mult, pentru totdeauna. Mi-era bine, mă simțeam acasă, în siguranță, știam și știu că acolo, lângă el, e bine, e liniște, e familia mea, a noastră. Trebuia să plece, dar mai voiam să stea lângă mine, o secundă în plus. Voiam să-l mai țin de mână puțin, să îmi umplu pieptul cu mirosul lui, să îi prind privirea și să văd ce e în ochii lui. Oare simte la fel? Oare sunt atât de speriată încât exagerez? Dar știu că și el se gândește la toate lucrurile astea, știu că teama mea e și teama lui.
Aveam așa o senzație apăsătoare în piept. Nu era prima dată când urma să stăm pentru câteva zile unul departe de celălalt, dar a fost pentru prima dată când despărțirea asta m-a durut. Pentru că nu știm ce va fi mâine. Poimâine. Și în zilele care urmează după ele. Poate pare exagerat, dar în vremurile astea atât de haotice și de nesigure, mai mult ca oricând ziua de mâine este plină de incertitudini.
A plecat, iar eu am rămas în ușă, uitându-mă după el. Ca într-un film, ca într-o carte. Și nu puteam să îmi scot din minte tații care nu de mult timp s-au despărțit de familiile lor.
Cât de frgile sunt fericirea, liniștea, bucuria, viața!
Să fie bine! Să ne fie bine! Să fie pace!
Sursa foto: Pexels (Yaroslav Shuraev)
