Într-una din zilele trecute, când eram la țară, aveam programare la medic, așa că am lăsat puiul de om cu ai mei și am plecat cu trenul spre București. Mă gândeam de câteva zile la călătoria aia, scurtă, de numai 40 de minute. O așteptam așa cum așteptam să plec în excursie în copilărie, sau la mare în anii trecuți. Aveam planuri mari pentru ziua aia, pentru cele 40 de minute. Sigur că timpul nu mi-ar fi permis să le fac pe toate, dar visam și eu cu ochii deschiși.
Plănuiam să citesc, să admir peisajul de la geam, să îmi fac un pic de ordine în gânduri și câte și mai câte!
Mă urc în tren, mă așez la geam, scot cartea și încep să citesc. Și citesc o pagină, încă una, încă una și apoi simt că mi se închid ochii. Trag de pleoape, pentru că nu era deloc momentul potrivit pentru un pui de somn. Erau cele 40 de minute pe care le plănuiam de câteva zile și nu așa ar fi trebuit să arate.
Reușesc să rămân trează, citesc ce citesc, și-mi dau seama că nu înțeleg nimic. Neuronii mei cred că deja sforăiau. Am știut că nu avea sens să mă împotrivesc somnului, că mai bine era să adorm, dacă asta plănuia viața ca eu să fac în cele 40 de minute. Îmi iau rucsacul în brațe, închid ochii și cred că instantaneu am adormit.
Nu am dormit mult, nu a fost un somn profund. M-am trezit, m-a furat iar somnul și tot așa până la București. Nu a fost călătoria așa cum am visat, dar știu că am visat în acea călătorie. Măcar atât. Și am și citit un pic.
Apoi mi-am cumpărat din gară o cafea. Făcea parte din partea a doua a planului. Am băut-o în compania domnului tati, care mă aștepta la gară. Venea de la serviciu. Ne-am plimbat un pic, a venit cu mine la medic. Acolo am aflat că zilele mele nu sunt numărate, așa cum mă temeam eu (adică sunt, că nu voi trăi o veșnicie, dar cel puțin m-am liniștit pentru că nu sufăr de vreo boală incurabilă, cum mă temeam. Da, sunt și ipohondră în puținul timp liber pe care îl am.)
Mi-a plăcut vacanța asta ridicol de scurtă. Aveam nevoie de ea așa cum aveam nevoie și de moțăiala aia din tren.
Sursa foto: Unsplash (Raphael Ferraz)
