D'ale mamei

Oricât de greu ar fi uneori, locul nostru e lângă copii

lângă copii

Aseră, pentru că nu puteam dormi, am hotărât să vizionez Fiica ascunsă. Citisem câte ceva despre acest film, știam în linii mari despre ce este vorba și am zis că aș vrea să-l văd.

Pe scurt, în tinerețe, Leda, copleșită de maternitate, de viața cu doi copii, poate chiar în depresie, decide să plece. Timp de trei ani nu și-a văzut copiii. Acum, la mai mulți ani distanță, când se apropie de 50 de ani, femeia retrăiește acea perioadă, în timp ce se află în vacanță, pe o insulă, iar atenția îi este atrasă de o tânără mamă, care pare de asemenea copleșită de viața sa.

M-am regăsit în neputința protagonistei. În momentele dificile care vin odată cu rolul de mamă. M-am gândit și eu, preț de o secundă sau două, atunci când simțeam că nu mai pot, cum ar fi dacă aș ieși pe ușă. Și cred că și alte mame, când simțeau greul ăla greu, de mamă, s-au gândit, s-au întrebat un pic cum ar fi dacă ar renunța la tot.

Pe cât de bine, de liniștitor, de frumos este să fii mamă, pe atât de greu e uneori. Și dacă mai dai și de vreo depresie pe drum, e cu atât mai greu. Ca Leda m-am mai simțit și eu. Mă gândesc că o mamă care decide să plece, pleacă nu de bine ce e în ea. Pleacă pentru că nu mai poate, nu mai știe cum să fie pentru ea, pentru copiii ei, pleacă dintr-o durere care-i macină sufletul, mintea, pleacă din neputință, din cauza depresiei, din motive pe care, de multe ori, numai ea le știe. Noi, ceilalți, vedem totul de pe margine. Nu știm ce e în sufletul și în mintea ei, dar știm că bine nu e acolo. Că doare ceva. Și că va continua să doară.

Să pleci de lângă copii nu e o soluție. Vina se ține ca o umbră după tine. Durerea aia rămâne. Toate motivele care te-au determinat să pleci vin după tine. Soluția nu e să pleci. Te rănești pe tine, îi rănești pe copii, omuleții nevinovați care te iubesc mai mult decât orice pe lume, care nu știu ce e în sufletul tău, care cred că e despre ei când, de fapt, e despre tine. Despre neputința ta, despre depresia ta, despre durerile tale, despre trecutul tău.

Nu, mamă, soluția nu e să pleci. Soluția e să te vindeci. Să te mângâi, ca să îți poți mângâia copiii. Să fii blândă cu tine, ca să poți fi și cu ei. Să te accepți așa cum ești, ca să îi accepți și pe ei cu ale lor bune și mai puțin bune. Ajutorul poate veni prin terapie. Comunicând cu persoane de încredere. Reconectându-te cu tine. Nu spun că e ușor. Nu spun că se întâmplă peste noapte. Dar încetul cu încetul vei ajunge acolo.

Și eu am avut momente în care simțeam că mă sufoc. Simțeam că nu mai știu și nu mai pot mai mult. Cred că și alte mame au simțit la fel. Dar aleg să rămân de fiecare dată. Aici e viața mea, lângă copilul acesta care îmi colorează și îmi luminează viața, care uneori mă copleșește cu tantrumuri, întrebări, refuzuri, țipete etc. Dar nu mă văd în altă parte decât aici, ținând-o în brațe, de mână, vorbind cu ea, citind, jucându-ne, amuzându-ne, adormind îmbrățișate, supărându-ne și trecându-ne imediat supărarea. Avem multe de învățat una de la alta și una lângă alta și deși din când în când îmi trece prin cap câte un gând d-ăsta de a pleca în lumea asta mare, știu că nu pot, nu vreau și nu asta e soluția.

Vă recomand filmul. Mai multe detalii despre poveste nu las aici, pentru că vă las pe voi să o gustați, să o descoperiți, să o trăiți alături de protagoniști. Vă spun că m-a durut sufletul, am plâns, iar la final m-am pus în pat, lângă minunea mea care dormea, și am îmbrățișat-o. Mi-am cufundat nasul în părul ei și am știut că oricât de greu ar fi uneori, lângă ea e locul meu.

Sursa foto: Unsplash (Joshua Clay)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *