Prima data cand te-am auzit plangand, am zambit. Cu gura, cu inima, cu sufletul, cu fiinta toata. Am uitat in momentele alea ca eram pe masa de operatie, ca mi-era teama. Tu ai plans, iar eu am zambit atat de mult, incat cicatricea de pe abdomen, care marcheaza locul prin care ai venit pe lume, are acum forma unui zambet.
Apoi plansul tau ma panica fiindca nu stiam ce inseamna. Sigur, stiam ca poate arata ca ti-e foame, ti-e somn, ai vreun disconfort. Dar ma intrebam uneori daca e despre mine. Daca nu sunt o mama buna? Daca nu fac ce trebuie? Daca nu ma iubesti? Daca…?
Intre timp am invatat ca plansul tau e despre tine si pentru tine. Am mai invatat ca sunt si diferite tipuri de plans. E cel real, care imi rupe sufletul. Dispare in bratele mele, iar asta ma bucura. Ma face sa ma simt un supererou. Ma face sa ma simt speciala, imi arata ca in bratele mele ti-e atat de bine!
Mai e si plansul ala teatral, rasfatat care, recunosc, ma face sa rad in sinea mea. Ai primi Oscarul pentru cea mai buna actrita fara doar si poate.
Mai e si plansul ala care incepe teatral, dar devine aproape serios daca vezi ca nu obtii ceea ce vrei fiindca nu se poate. Iti explic, te iau in brate si plansul ala tot in bratele mele dispare.
Mai e plansul ala izvorat din frustrare fiindca nu inteleg ce vrei, tu nu poti explica, sau nu te las sa faci un anumit lucru, iar tu insisti.
Plansul tau, copilul meu, m-a facut sa zambesc, sa rad, sa plang, m-a rupt in bucati, mi-a framantat sufletul. Si de fiecare data am invatat cate ceva. Am invatat sa il deosebesc, am invatat ca nu e despre mine, ca ai nevoie de el asa cum si noi, oamenii mari, avem nevoie din cand in cand de un plans zdravan, care sa ne linisteasca. Plansul tau e al tau, iar eu nu pot decat sa te tin in brate, sa iti fiu alaturi, sa iti explic, sa ti-l accept, sa nu ma mai sperii de el, sa il alung cu iubire, imbratisari, acceptare, intelegere, respect, blandete.
Sursa foto: Pixabay
