Pe capul tau mic ce-mi incapea in palmele facute caus era un pic de puf inchis la culoare. Acum acolo creste un par de culoarea mierii care incepe sa se reverse pe umeri intr-o cascada de bucle pe care le-ai mostenit de la tatal tau. Ne place mult sa iti periem parul dupa baie, sa iti prindem codite. E acel ceva in momentele alea in care timpul e mai bland cu noi, nu ne grabim spre nimic, tu stai linistita, iti place si tie, se vede, iar mainile noastre ajuta peria sa treaca prin inelele din parul tau.
Ochii tai mici, de o culoare nedefinita atunci, acum sunt de un albastru pur, asa cum ti-e si sufletul: pur. Acei ochisori care ma urmareau prin camera, fac acum acelasi lucru. Ba chiar se uita fix in ochii mei si atata iubire imi arata, incat stiu ca fericire si iubire mai mare nu poate exista pe lumea asta.
Piciorusele tale, care se agitau prin aer cand erai o mana de om, mult mai mica decat esti acum, azi alearga neobosite si te poarta spre aventuri noi in fiecare zi. Talpile tale se odihnesc numai cand dormi. Atunci pot sa asez pe ele pupici, sau in rarele momente in care iti faci timp sa stai langa mine ceva mai mult decat de obicei si atunci intinzi talpa spre buzele mele pentru ca stii ca de acolo vine un pupic plin de iubire, apoi inca unul si inca unul si tot asa.
Manutele tale care imi strangeau degetul atunci cand iti beai lapticul, acum ma cauta ca sa iesim la plimbare, imi mangaie obrajii si imi apropie fata de a ta, ca sa ne rasfatam impreuna. Acele manute, inca mici, sunt la fel ca piciorusele: fara stare. In permanenta trebuie sa faca ceva, sa arate spre ceva, sa prinda ceva, sa gaseasca ceva.
Ganguritul tau s-a transformat in primul “mama” si primul “tata” si nu o sa iti putem explica vreodata cata emotie ne-au adus, cat de mult ne-au miscat sufletele, ni le-au imbratisat pana au pus la loc toate bucatile rupte din el si impratisate prin toata fiinta.
Puiul de om pe care l-am cunoscut cu 1 an si 9 luni in urma, astazi este tot un pui de om, dar un pic mai mare, mai altfel. Te privesc si ma intreb cand au trecut lunile astea, unde s-au dus ele? Simt ca am clipit o data, poate de doua ori si cand am deschis ochii deja erai altfel.
Te privim si acum si inca ne intrebam daca esti reala si probabil toata viata, chiar si cand vei fi mama si bunica, ne vom intreba acelasi lucru. Dar poate ca asta inseamna sa aduci pe lume un copil: sa te minunezi in fiecare zi de el, sa il vezi ca pe o minune, sa stii ca tu, un om care esti trecator prin lumea asta, ai putut sa aduci magie pe acest pamant, sa faci din tine, din carnea ta, din iubirea ta, un alt om.
Sursa foto: Pexels (Andy Kuzma)