A fost odată ca niciodată o mamă obosită, așa cum, probabil, sunt multe mame, dacă nu toate. Și, într-o seară, mama aceasta, cu cearcănele până la buric, merge la bucărătie ca să facă o tocăniță. Păi na, burțile lor ar fi cerut a doua zi de mâncare și răbdări prăjite nu putea să le ofere. Deși… la ora aia, o cam tenta gândul ăsta.
Ia mama din frigider legume. Multe. Colorate. Pline de vitamine. Ia și niște carne de curcan. Curăță, spală, taie, pune în tigaie, amestecă, lasă pe foc, mai face una și alta, gustă, și aproape de 12 noaptea e tocănița gata. A pus în ea culori, vitamine, proteine, muuultă iubire și ultimii stropi de energie. Cred că d-aia a ieșit atât de delicioasă.
A doua zi, la prânz, îi oferă puiului de om minunata tocăniță. Când o vede, omul în miniatură, fără ca măcar să guste din ea, îi spune că nu vrea, nu îi place.
– Altceva nu am să îți dau, îi spune mama. (De fapt putea să îi facă paste, un piure, dar știa că de obicei mănâncă tocăniță și voia să mai aștepte înainte de a-i oferi altceva, pentru că altfel ar trebui să facă 6421849 de feluri de mâncare în fiecare zi, pentru fiecare. Și nu e OK. Acum să revenim la povestea noastră.)
Mai așteaptă mama vreo jumătate de ceas, și îi oferă din nou copilului, lumina ochilor ei, tocăniță. La început, puiul de om gustă cu timiditate. Că deh, cine știe câte vitamine și chestii sănătoase o fi pus mama prin mâncare de data asta. Apoi începe să mănânce din ce în ce mai repede. Cu poftă. Se termină mâncarea din farfurie și începe să plângă.
– Nu mai aaaaaaam, spune copilul, iar mama merge repede la bucătărie ca să-i mai pună mâncare. A mai mâncat copilul încă un pic, și gata.
Ce voiam să spun cu povestea asta? Ăăăăăă… Concluziile le extrageți voi de aici, mama obosită se pune la somn. Glumeam, are de lucru.
Sursa foto: Unsplash (Conscious Design)
