Mamă, tată, mereu veți fi părinții mei. Chiar și atunci când voi avea părul albit de timp, când fruntea îmi va fi brăzdată de riduri pe care se pot citi încruntări și curiozități, când în jurul gurii mi se vor vedea cutele zâmbetelor care mi-au trecut pe buze ani de-a rândul. Veți rămâne părinții mei indiferent de vârsta din buletin, de locurile în care viața mă va purta, mai aproape sau mai departe de voi.
Dar să nu uitați, vă rog, că și eu rămân copilul vostru. Întotdeauna. Nu pot să fiu mic o viață întreagă. Mi se va schimba corpul, mi se va schimba vocea, mi se vor schimba visurile, poate. Se va schimba modul în care privesc și înțeleg lumea, numărul pe care îl port la haine și la pantofi. Voi schimba grădinița pe școală, școala pe liceul, liceul pe facultate și tot așa. Mă voi îndrăgosti. Voi întemeia o familie. Mă veți vedea crescând, trecând prin toate etapele astea. Mă veți vedea răzând, plângând, fiind fericit sau trist. Mă veți cunoaște cu toate ale mele bune sau mai puțin bune, în toate momentele în care merit iubire, dar și în cele în care pare că nu merit.
Dar nu uitați, vă rog, că sunt copilul vostru și mereu voi fi. Avem nevoie unii de alții. Să ne iubim, să ne vedem cu adevărat, să ne înțelegem unii pe alții, să ne îmbrățișăm, să ne spunem „Te iubesc!”, să ne ajutăm, să ne găsim unii pe alții când ne pierdem, să ne iertăm, să nu renuntăm unii la ceilalți.
Mamă, tată, rămâneți părinții mei, așa cum și eu rămân copilul vostru. Sub hainele de adult, în corpul de om mare, stă puiul de om pe care cândva l-ați primit bucuroși pe lumea asta, pe care cândva l-ați ținut pentru prima dată în brațe și v-ați cutremurat de atâta iubire și atâta gingășie, de perfecțiunea momentului, de bucurie. Voi crește, știu, dar în continuare am nevoie de părinții mei. De iubirea voastră, de timpul vostru, de liniștea pe care copilul o găsește numai în brațele părinților.
Foto: Pexels (Karolina Grabowska)