E atat de usor sa aratam cu degetul, sa aruncam cu pietre si cu vorba grele, sa comparam, sa acuzam. Dar cat de usor e sa incercam sa-l intelegem pe cel de langa noi? Sa ne oprim inainte de a spune ceva ce va durea?
Cate mame nu au fost macar o data comparate cu altele, criticate, cate femei nu au fost aratate cu degetul, puse la zid pentru ca, în ochii altora, erau incompetente ca mame?
Daca iti vaccinezi copilul, esti inconstienta, daca nu il vaccinezi, e nasol. Daca faci cezariana, nu ai dreptul sa te numesti mama, pentru ca n-ai nascut asa cum au facut-o femeile de mii de ani incoace. Stii, vorba aia: “cum a lasat Dumnezeu”. Daca ai nascut natural si a fost naspa, e vina ta, ca n-ai ales operatia. Daca incepi diversificarea la 4 luni, esti o mama neinformata, nu stii ca se incepe de la 6 luni? Daca astepti varsta de 6 luni, tot nu e bine, cumva, undeva. Daca ai avut nevoie de ajutor dupa nastere, pentru ca recuperarea ta a fost mai grea decat a altora, esti slaba, lipsita de vointa, un copil. Altele cum au putut si tu nu? Daca nu iti alaptezi copilul, nu conteaza cat de mult ti-ai dorit asta dar nu s-a putut, primesti o eticheta ce-ti atarna greu pe suflet.
Exemplele se pot intinde pe multe pagini. De cand am aflat ca voi avea un copil si pana in prezent, mi-au trecut pe langa urechi multe sfaturi, comentarii, comparatii. Adresate mie sau altor parinti. Cam toate transmiteau acelasi mesaj: eu stiu mai bine decat voi, care habar n-aveti cum sa fiti parinti. Chiar asa sa fie?
Mi-ar placea sa fim mai empatici, sa incercam sa ne punem si in pantofii altora, sa vedem ca nu sunt chiar atat de comozi pe cat credem. Cu totii suntem diferiti, tocmai de aceea lucrurile simtite la nivel fizic sau emotional sunt altcumva la fiecare in parte.
Nimeni nu stie cate lacrimi au spalat obrazul unei mame, cate cearcane si-a acoperit cu un pic de machiaj, cat de speriata a fost, cate nopti n-a dormit ca sa se gandeasca la viitorul copilului, la ce e mai bine pentru el, la deciziile pe care trebuie sa le ia. Vedem lucrurile de la exterior, superficial si avem senzatia ca stim totul despre cineva.
Nimeni nu e perfect si cu totii facem greseli. Dar ne leaga totusi ceva: toti vrem ca puii nostri sa fie sanatosi, fericiti si sa primeasca de la noi si de la viata tot ce e mai bun. Daca alegem cai diferite spre a ne indeplini aceste obiective, dorinte, misiuni (sau cum vrem sa le numim), asta nu inseamna ca unii sunt mai buni si altii mai putin buni.
Cand aud lucruri de genul “Eu n-am facut asa”, “Eu nu m-am plans cand mi-a fost greu”, “Eu am putut sa fac nu stiu ce”, “Eu stiu mai bine”, ma tot intreb daca e intr-adevar posibil ca cineva sa fie parintele perfect. Din toate punctele de vedere. Sa fii perfect inseamna sa stii totul, sa nu mai ai nimic de invatat alaturi de copilul tau, prin el si pentru el. Inseamna sa stii cum sa reactionezi in milioane de situatii care multora nici macar nu le-ar trece prin cap si cate si mai cate.
Eu nu sunt perfecta si nici nu vreau sa fiu. Nu am cum si e prea obositor sa incerc. Dar asta nu inseamna ca nu imi storc neuronii ca sa ma asigur ca iau o decizie corecta cand vine vorba de copil si familie. Nu inseamna ca sunt un om slab daca plang, daca simt ca e greu. Nu sunt mai putin mama daca al meu copil a fost nascut prin cezariana. Nu sunt o mama care a dat gres pentru ca am dat-o-n bara de cateva ori. O sa o mai fac si in viitor, desi n-as vrea.
Mi-ar placea sa fim mai intelegatoare unele cu altele, sa oferim o mana de ajutor cand cineva nu stie, nu o mana de pietre. Sa zambim si sa mai explicam o data, calm, in loc sa radem de nestiinta alteia. Sa ne impartasim experientele, dar fara a ne bate cu pumnii in piept ca noi stim mai bine, ca noi facem totul ca la carte. Iar daca nu avem nimic bun de spus, atunci sa nu mai spunem nimic. Oare mamica aceea chiar are nevoie de povara vorbelor noastre, cand cine stie ce suparari o macina pe dinauntru, cand are nevoie de o imbratisare, nu de o mana care se indreapta, acuzatoare, spre ea?
Sursa foto: Pexels
