Cred ca oamenii au aripi. Se nasc cu ele. Nu stiu daca sunt aripi de inger. Poate sunt numai de oameni. Dar sunt aripi care ne ajuta sa ajungem sus, la visul nostru, sa trecem prin viata zburand frumos, lin, linistiti.
Atat de usor se pot frange aripile copiilor!
Sunt aripi pe care multi le pierdem. In timp. Ajungem sa nu ne mai amintim de ele. Se frang usor, dar sigur, daca nimeni nu are grija de ele. Si uneori sau poate chiar deseori, parintii sunt cei care le fac sa dispara. Nici ei nu mai stiu ca au avut candva unele, le ignora pe ale copiilor lor si inevitabil le frang. Cuvant cu cuvant. Lovitura cu lovitura. Pana cand cei mici, care devin la un moment dat oameni mari, ajung sa creada ca sunt asa cum ii vedeau cei ce i-au adus pe lume.
“Nu esti bun/a de nimic”, “esti urat/a”, “esti prost/proasta”, “nu stiu ce o sa se aleaga de tine”, “nu esti in stare sa…”, “cum sa faci…, cand tu nu poti nici acar sa…” sunt numai cateva exemple. Si mai sunt si loviturile fizice care de asemenea lasa vanatai in suflet. Si copilul uita. Cine e, ca merita mai mult, merita tot, ca e un om bun, ca e frumos, inteligent, ca visul lui poate deveni realitate. Uita sa mai creada in el, uita sa se mai uite in interiorul lui pentru ca ii este teama de ce gaseste acolo. Sau ca nu recunoaste cine este.
Mai sunt si parinti care asista neputinciosi la momente in care copiilor lor li se frang aripile. De catre alti copii, invatatori, profesori, necunoscuti. Cum este un tata pe care il stiu bine si care intotdeauna a fost rusinat de faptul ca a sa fiica era supraponderala. Se inrosea tot cand auzea, la carciuma, cum amicii lui de pahar radeau de copilul lui.
Dar nu indraznea sa-si apere copilul. Ba chiar uneori mai arunca si el cu jigniri si comentarii rautacioase in copilul oricum terorizat de rautatile celorlalti. Nu si-a aparat copilul, nu l-a luat in brate sa-i spuna ca el e mai mult decat niste cifre de pe cantar, sa afle care e problema ce a dus la acele kilograme in plus. Nu… Doar a asistat rusinat si neputincios la cum copilul lui ramanea fara aripi doar pentru ca era altfel. Nu s-a obosit niciodata sa afle prea multe despre ea. Era grasa. Asta era ea. Numai atat era pentru multi. Si astfel a ajuns sa se vada si ea pe sine o mare parte din viata. Pana cand si-a redat sansa la viata pe care si-o dorea. Si i-au crescut iar aripile.
Sa nu le luam aripile copiilor. Sa nu le frangem, pentru ca ii pot duce atat de sus in viata! Sus, nu neaparat material. Sus, spre fericire, iubire, succes in viata, fie el personal sau profesional. Sus, acolo unde visau se ajunga de mici.
Nu e greu sa-i ajutam sa le pastreze. Iubindu-i neconditionat, avand incredere in ei, incurajandu-i, ii ajutam sa evolueze, sa se cunoasca, sa fie asa cum viseaza si merita.
Si, protejandu-le aripile de oameni mici si noi in lumea asta multa si mare, le ajutam si pe ale noastre sa creasca la loc, sau sa redevina mai frumoase si mai puternice.
Sursa foto: Pexels (Porapak Apichodilok)
