Aproape 1 noaptea. Sting calculatorul fiindca simt ca alunec sub birou de oboseala. Imi spun ca lucrez mai mult in ziua urmatoare. Ajung in pat, nici nu pun bine geana pe geana, ca se trezeste puiul de om. Si plange. Si plange. Tare. Din ce in ce mai tare. Fix ca noaptea trecuta, cand s-a linistit in cel mult 10 minute. Imi spun ca la fel va fi si de data asta.
Si o tin in brate 5 minute, 10, 20. Tot nu voia sa adoarma. Se linistea, apoi incepea iar sa planga tare, sa se agite. Totul din cauza ca urmeaza sa ii mai iasa o masea. Si am stat cu puiul in brate, prin toata casa, mai bine de o ora. Pana cand, intr-un final, s-a linistit si a cerut in camera.
In tot acel timp simteam ca ma scurg din picioare din cauza oboselii fiindca in ultima vreme am lucrat mult. Eram in picioare, cu puiul de om in brate si tineam ochii inchisi in speranta ca asa ma mai odinesc un pic. Dar, lasand la o parte oboseala mea si dorinta cumplita de a dormi, ma durea sufletul pentru puiul de om. Fiindca se vedea ca ii era somn, dar nu putea sa doarma. Era evident ca nu ii este bine. Mi se rupea inima si in momentele alea mai mult decat sa dorm imi doream ca puiul meu sa fie bine.
Sa nu uitam, in astfel de momente, ca nu numai noua ne este greu, ci si copiilor nostri. Atat de mici, nu pot sa spuna ce ii doare, nu stiu ce se intampla. In schimb, cauta bratele mamei, acolo unde se simt mai bine. Protejati, iubiti, in siguranta. Acolo unde durerea mai trece. E singurul loc din lume in care isi doresc sa fie, singurul loc in care isi gasesc linistea, isi lasa lacrimile, gasesc putere si liniste.
Sunt dureroase si grele astfel de momente, dar atunci cei mici au atat de multa nevoie de noi! E usor sa iti pierzi calmul, sa te lasi cuprins de oboseala, sa te gandesti la patul calduros din care tocmai te-ai ridicat. Dar in momentele alea puii de om au nevoie de noi calmi, intelegatori, iubitori, adulti.
Poate pare banal ceea ce am scris. Si, totusi, am simtit nevoia sa fac asta fiindca s-a intamplat sa mai observ reactii nu tocmai in regula ale oamenilor mari atunci cand cei mici sunt in situatii ca cea descrisa mai sus. Nu spun ca nu e greu, fiindca si eu am avut momente in care plangeam odata cu puiul de om. De oboseala, de teama, din nevoia de a mai avea pe cineva langa noi care sa fie un sprijin emotional, fizic, de orice natura. Stiu. Cred. Inteleg. Spun doar ca atunci cand simtim ca ne e greu, ca nu mai putem, ca ne pierdem calmul, sa ne gandim la copilul care are nevoie de noi si nu nervosi fiindca asta l-ar putea agita si mai tare. Sa ne gandim ca si lui ii este greu si noi suntem cei ce il putem ajuta, la noi vine, de noi are nevoie.
Sursa foto: Pixabay