In copilarie am invatat ca o forma de respect si in acelasi timp un salut adecvat este “saru’ mana!”. Si asa am ajuns sa sarut mana tuturor oamenilor pe care ii intalneam, femei si barbati, chiar si tineri uneori. Cam tot ce respira pe langa mine primea un “saru’ mana!”. La gradinitita chiar era un salut luuuung, luuuung, care parca nu se mai termina. Intra cineva in clasa, iar noi toti incepeam in cor: “saaaaaaaaaaruuuuuuuuuuuuuuuu’ maaaaaaaaaaaaaaaaaaanaaaaaaaaaaaa!”.
Cand am mai crescut, observand matusa-mea, femeie de oras, ca salut astfel barbatii, tinerii, mi-a explicat ca parintilor le pot spune asta in continuare, bunicilor, dar barbatilor nu, tinerilor nu. Pentru asta exista “buna dimineata/ziua/seara!”, sau scurt “buna!”. Mi-a spus ea ca barbatii da, ar putea sa spuna “sarut mana!” unei femei/fete, dar invers nu prea merge. Asa ca de atunci nu mai sarut verbal mainile barbatilor cu frecventa cu care faceam asta in copilarie.
Acum, cand nu mai sunt copil, inteleg de ce tinerii carora le spuneam cu patos si respect nemarginit “saru’ mana!” insistau sa le spun simplu “buna!”. Pai nu mi-a venit si mie randul sa aud acel “saru’ mana” cand ies pe strada cu copilul la plimbare? Oh, ba da! Si cum credeti ca ma simt? Cam de vreo 80 de ani. Cel putin. Ma simt ca din alta lume, ca fiind atat de departe de lumea aia a lor, din care parca in realitate abia m-am desprins si nu chiar in totalitate.
Cand a inceput sa se intample asta, ma gandeam ca deh, sunt cazuri izolate, dar vazand ca se repeta, mi-am zis ca gata, acum sunt si eu ca cei care ma rugau sa ii salut cu un simplu “buna!”. Da, acum ii inteleg si pe ei.
Voi cum ati reactionat cand vi s-a spus prima data “sarut mana!”?
Sursa foto: Pexels (Retha Ferguson)
