In satul in care inca se mai aude ecoul copilariei mele, unele lucruri au ramas la fel. Imi vad reflexia in oglinda, arata ca timpul a trecut si peste mine. Ma uit la cei de varsta mea, acum cu familie, casatoriti. S-au facut si ei oameni mari. Si, totusi, cand trec pe langa unele lcouri de la tara, din satul bine tatuat in inima si in amintirea mea, timpul pare sa fi ramas pe loc de aproape douazeci de ani.
Vorbesc despre gradinita si scoala. In continuare au veceul afara, in curte. Sigur, au mai facut unele imbunatatiri prin curtea scolii si a gradinitei, chiar si in interiorul cladirilor, insa alte aspecte au ramas neschimbate. In continuare copiii ies la veceu in curte, indiferent de conditiile meteo. Cand eram eu la scoala, prin 2000 si un pic, au pus o chiuveta pe holul scolii. Avea numai apa rece din ce imi amintesc.
Nu e greu de ghicit ca e tare neplacut sa mergi la veceul din curtea scolii cand iti ingheata mainile sau cand ploua. Sau in oricare moment, indiferent de cum e afara. Iar pentru copiii de la gradinita e si mai greu. Acum nu stiu cum mai este situatia. Sper ca s-au mai schimbat lucrurile.
Nu pot sa ma intreb cum decurg orele online pentru copiii care nici la scoala nu au conditii. Oare au telefoane, tablete, internet? Oare profesorii se descurca cu acele programe cu ajutorul carora sa isi tina cursurile? Oare parintii lor pot interveni, ii pot ajuta acolo unde scoala nu poate, unde profesorii nu au cum?
Si, amintindu-mi de anii de scoala, nu pot sa nu imi aduc aminte si de profesori. De cel de matematica. El se oprea la carciuma din sat din cate am inteles. Relaxare dupa ore, desigur. Era un client fidel sau ceva de genul. Nu prea stia el problemele de geometrie. Si, dupa ce isi chinuia neuronii cu ele, ne spunea ca mai bine terminam noi acasa problema aia. Nu intelegeam mai nimic la geometrie si intr-o zi, cand stiam ca ar urma sa ies la tabla fix la ora de geometrie, nu la algebra, nu am fost la scoala. Mi-era teama fiindca nu stiam nimic si decat sa ma fac de ras, mai bine luam cateva absente.
Prin clasa a sasea parca, ne-au adus o profesoara de engleza si franceza. Poliglota cum s-ar zice. Studenta inca. Ne punea sa cautam in dictionar cuvinte uzuale, pentru ca ea nu stia sa le traduca din romana in franceza, parca. A implinit douazeci de ani intr-o zi, cand avea ora la noi la clasa. Asa-mi aduc aminte.
Am avut profesori de la care am invatat multe si au ramas cu mine lucrurile alea. Altii, in schimb, vazandu-se in fata unor copii de la scoala, umili, profitau. Nu aveau o problema cu a ne umili, cu a ne face sa ne simtim inferiori. Doar ei erau profesorii. Erau undeva sus, iar noi jos, mici, mici de tot. Asa era pe atunci.
Imi aduc aminte de un profesor care avea nu stiu ce problema cu nu stiu cine din familia mea, sau ceva de genul, si i s-a pus pata pe mine. Pai nu-mi trantea in catalog niste note rusinoase? Ba da, imi trantea. Nici nu stiu cand sau cum erau justificate in afara de frustrare si razbunare. Si apoi, cand i-a trecut supararea, le-a modificat. Si acum, cand merg la tara si il vad, simt cum mi se strange stomacul. Imi aduc aminte cum ma simteam, cum abia asteptam sa se termine anul scolar ca sa nu-l mai vad.
Nu stiu cum este acum. Pe vremea cand eram eu eleva acolo, era asa si asa. Zile si zile. Oameni si oameni. A fost si bine, a fost si urat, greu si nu am uitat.
Sursa foto: Pixabay
