Ieri am scris o scrisoare pentru copilul meu, iar azi am simtit nevoia sa scriu una si pentru copilul care am fost. Stiu ca acea fetita speriata, timida, care se simte neiubita, nevazuta, neauzita, nerespectata, acum sta ascunsa intr-un colt al fiintei mele asteptand… Poate pe cineva care sa ii spuna toate lucrurile pe care avea nevoie sa le auda candva, insa niciodata nu i-au ajuns la urechi. Si nici nu le-a simtit acolo, in cosul pieptului.
Pentru copilul care am fost candva
Nu stiu cum sa iti adresez scrisoarea. Ma gandeam la “draga mea”, dar imi pari atat de straina, de indepartata, incat mi-e greu sa iti adresez cele doua cuvinte. Sau pur si simplu mi-e frica de tine fiindca iti stiu toate ranile de pe suflet si ma tem ca daca ma apropii de tine, fie si prin cuvinte, ma vor durea din nou. Si nu vreau asta.
Copil speriat, timid, care crede ca nimeni nu da doi bani pe el, care intotdeauna a facut ceea ce i s-a cerut in speranta ca in schimb va primi iubire, ori cel putin nu va mai primi lovituri de palme sau de cuvinte. Te vad, te stiu ascunsa in sufletul meu. Inca astepti sa se schimbe ceea ce ai trait. Da, stiu ca ai fost si fericita cand alergai pe ulita copilariei, cand te jucai cu prietenii sau cu fratele tau, cand descopereai padurea din spatele gradinii impreuna cu ceilalti copii, cand citeai, cand vedeai desenele animate preferate la televizor, in weekend sau dupa-amiaza cand se difuzau pe putinele posturi de televiziune care ajungeau pana la tara pe vremea aia, acolo unde ai crescut. Ma bucur ca ai fost fericita, ca ti-ai trait copilaria si cu picioarele desculte, si pe ulita, si prin padure. Dar imi pare rau ca nu ai stiut anumite lucruri care tare bine ti-ar fi prins in viata.
Iti spun acum, in speranta ca poate astfel voi inchide niste rani, voi vindeca altele. Nu, nu meritai nici loviturile alea de palma, nici pe cele de cuvinte. Tu nu esti asa cum te-au descris vorbele alea ce ti-au biciuit sufletul cu atata forta, incat simteai ca te sufoca. Vei descoperi, in timp, cand vei mai creste, oameni care te apreciaza pentru cine esti, care vad in tine potentialul, care te respecta. Te vei speria atunci, vei crede ca te mint, ca isi bat joc de tine, fiindca tu stii, ai aflat de mica faptul ca nu meriti, nu esti buna de nimic, nu se va alege nimic de tine in viata.
Inca o astepti pe mama care sa te imbratiseze, sa iti spuna o vorba frumoasa, sa iti spuna ca te iubeste, sa se joace cu tine, sa te vada, sa te auda, sa te inteleaga. Inca iti doresti sa nu iti mai fie frica de ea, sa nu te mai ascunzi, sa te lase sa te bucuri de copilarie, chiar daca asta inseamna sa te mudaresti din cand in cand pe maini sau pe haine. Inca astepti sa te vada tatal tau, sa te asculte si el, sa te inteleaga, sa te faca sa simti ca ai doi parinti. Imi pare rau sa iti spun, nu vreau sa te dezamagesc, dar nu se vor mai intampla lucrurile astea. Nu mai astepta. Totusi, nu uita ca ei te iubesc. In felul lor, chiar daca nu stiu cum sa o spuna, ori de multe ori cum sa o arate. Iti spun acum lururile astea cand, dupa ce am mai crescut, dupa un pic de terapie si dupa mai multe carti cititite, am inteles unele lucruri.
Nu trebuia sa fii comparata cu altii fiindca tu niciodata nu ti-ai comparat parintii cu alti parinti. Stiai tu multe lucruri despre cei cu care ai fost comparata, dar le-ai tinut pentru tine fiindca stiai ca nu te-ar fi crezut nimeni daca le spuneai, ori pur si simplu erau secrete pe care nu voiai sa le scoti la suprafata fiindca nu erau ale tale.
Stiu ca a fost greu sa traiesti crezand tot ce e mai rau si mai greu de dus de suflet despre tine. Si asa ai devenit un adult care nu stie sa se iubeasca, nu stie sa se respecte, nu stie cat si ce merita, nu stie sa spuna “nu”, nu stie uneori cine este si cum sa treaca peste inca o zi in conditiile in care copilul care a fost candva inca il doare.
Nu ma asteptam sa imi fie atat de greu sa iti scriu randurile astea. Pare ca am luat-o razna vorbind cu mine, cea care am fost candva, dar in acelasi timp vorbind cu un copil pe care il consider strain. Mi-e teama sa ma intorc spre tine, sa te vad din nou asa cum ai fost candva, sa iti vad durerile, sa iti simt lacrimile de pe obraji, sa simt iar cum doare in suflet.
Mi-as dori sa te pot lua in brate, sa ma uit in ochii tai caprui si tristi si sa iti spun ca va fi si bine. Ca din cauza durerilor tale din copilarie, adultul care vei deveni va face greseli, se va simti pierdut, nu va sti cine este. Dar se va regasi, se va descoperi si in cale ii vor iesi oameni buni, care sa ii vindece ranile, sa i le faca sa dispara. Pe unele dintre ele, cel putin.
Iti aduci aminte cand mergeai cu tataie pe camp, cu vaca la pascut? Era tare frumos. Sau cand mergeai la mamaie si la tataie in casa, iarna, si stateai langa ei, iar in mica incapere se auzeau lemnele trosnind in foc si era cald si bine si in camera si in suflet? Mai stii cand mulgea vaca si erai acolo, langa bunica, tu, fratele tau si uneori si prietenii? Asteptati sa va puna lapte in cana, sa il beti si sa faceti mustati. Nu ti se parea grozav gustul acelui lapte, dar iti placea atomosfera, te bucurai, te distrai. E placut sa iti amintesti si asta. Mai stii cum in fiecare iarna ieseai cu sania pe dealul de langa padure si te bucurai din toata fiinta ta de zapada? Sau cand contruiai oameni de zapada, iti amintesti? Mai stii bucuria cu care gaseai primavara pui de pisica in fan? Sau cum era cand mergeai pe bicicleta cu viteza, simtindu-te libera? A fost si frumos, si bine in copilarie.
Ti-ai spus ca tu nu vei avea niciodata copii fiindca iti era teama ca nu vei sti cum sa te porti cu ei. Si nu ai fi vrut sa le faci si tu rani in suflet unor suflete frumoase si inocente care nu merita asa ceva. Iti spun ca la 26 de ani devii mama si ca te descurci mai bine decat ti-ai fi imaginat.
Tu, copil speriat si timid, intotdeauna atent la ce spui sau faci ca sa nu te trezesti iar cu vreo lovitura peste fata sau cu vreuna direct in suflet, venita din cele mai grele cuvinte. Tu, copil care crede ca nu e iubit, care nu se simte apreciat, vazut, auzit. Tu, copil care ai dureri pe suflet, nu mai sta acolo, in coltul ala, de teama ca vei fi vazut si poate iar mustruluit. Nu iti fie teama. Iesi de acolo, intinde-ti oasele, respira, zambeste, bucura-te. Nu are de ce sa iti mai fie teama. Nu te mai cearta si nu te mai bate nimeni acum, nu iti mai spune nimeni cuvinte pe care nu ar fi trebuit sa le auzi fiindca nu sunt despre tine si nu te caracterizeaza. Sunt aici, langa tine, si iti promit ca in fiecare zi voi incerca sa iti vindec din rani, sa invat sa te iubesc, sa te las sa te bucuri acum, prin mine, adult, femeie, mama, de lucrurile pe care iti era teama sa le faci atunci.
Am grija de tine, iti promit. Intre timp, fa-ti curaj si invata sa zambesti din nou.
Cu drag,
Adultul, femeia, mama care ai devenit.
Sursa foto: Pexels (namo deet)
